Prof. Inv. Preprimar:
Gheorghies Diana-
Scoala Gimnaziala “George Cosbuc” Iasi
Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa
de familie sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiţionale. Perioada
sărbătorilor de iarnă începe de Sfântul Nicolae, sărbătorit de credincioşii
ortodoxi pe 6 decembrie şi se termină de Bobotează pe 6 ianuarie. Aşadar, o lunăplinăîncaretradiţia este la loc de
cinste. Cele mairăspânditeşimaifastuoase s-audovedit a fi cele legate de
marelePraznic al Crăciunului, sărbătorireaAnuluiNou (Revelionul) şi a Bobotezei. Celmaiimportant
este Crăciunul, consideratcasărbătoareanaşteriiDomnuluinostruIisusHristos.
Vechiledatiniromâneştineajutăînfiecareansăsimţimşisătrăim
atmosfera plină de căldurăşiveselie a sărbătorilor de iarnă.
Iniţial,
colindeleaveau o funcţiunerituală, anumeaceea de urarepentrufertilitate,
rodireşibelşug. Un altscop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a
spiritelorreleşi de reîntâlnirecuceiplecaţi pe tărâmulcelălalt. Înacestsens,
ele moştenescfuncţiuneasărbătorilorpăgâne ale Saturnaliilor, Calendelor
lui Ianuarieşi a DiesnataliaSolisInvicti.
Peste timp, dinsemnificaţiainiţială a colindelor s-a păstratdoar atmosfera
sărbătorească, de ceremonie, petrecerişiurări. Termenul
“colindă” este de origine latină şi provine de la cuvântul latin “calendae”,
derivat din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a vesti.
Ca parte integrantă a folclorului religios,
colindele prezintă o valoare nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea
lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una din cele mai vechi forme
de manifestare a folclorului religios românesc. Prezenţa în colindele şi
pluguşoarele noastre a numelui lui “Bădica Traian” ne aminteşte de timpul
formării poporului român şi de strămoşii neamului nostru.
Puţine
popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o
îmbrăţişare aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme
artistice, cum a făcut-o poporul român. Colindatul este una
din practicile care se înglobează în obiceiurile caracteristice de iarnă.
Ajunul Crăciunului este noaptea bucuriei, căci este momentul când se naşte
Mântuitorul. Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se
formulează dorinţe ale oamenilor, uneori acestea atingând limitele fabulosului.
Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători
au fost păstorii care au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul
Iisus şi bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor au vestit
degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori.
Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care
o moştenim din moşi-strămoşi. El este
sfântpentrucă transmite un mesajceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar colindul
este şibunpentrucăaceastă veste are menireasăslujeascăvieţii,
săaducăatâtabineînlumeşiîntreoameni. Dinvremurivechi, colindele,
datinileşiobiceiurilenoastre de Crăciunaufost o adevăratăşcoală de
virtuţimorale, întărindsimţămintele de bunăîntelegere. În colinde, simplitatea,
uşurinţaşicursivitateaversului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o
formăplină de frumuseţiartistice, încarefigurile de stilabundă, comparaţiile se
întrec una pe alta, iarepiteteleşimai ales diminutivelenulipsescaproapedinnici
un vers. Este, de altfel, totceea ce dăgingăşie, frumuseţe,
farmecşiduioşiecolindelor.
Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive.
Unele sunt de factură agrară, descriind gesturi magice de fertilitate a
ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite animalelor, etc. Sunt întâlnite,
de asemenea, colinde care vorbesc despre boală (moarte) sau colinde în care se
evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte obiceiuri şi credinţe ale
păstorilor.
În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică
rituală, cade în seama cetei de colindători care sunt îmbrăcaţi specific zonei
unde se colindă şi au în recuzita lor diferite accesorii: pene, iederă, salcie
sau nuiele de alun, zurgălăi, bâte ornamentale.
Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi
colinde laice. Colindele religioase au o origine literară şi se referă la
Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de colindători la
situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine
bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip păgân.
Se cunosc:
Colindele Domnului - În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor,
Închinarea Pruncului, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea
pruncilor, Numele Domnului;
Colindele Sfinţilor - Colindul Crăciunului, al Sfântului Vasile, al Sfântului Nicolae, al lui
Ion;
Colindele omului - colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, de om bogat şi milostiv,
de preot, de vânător, etc.
Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta
Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin versurile lor duioase şi pline de
credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice,
bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le cântă cu
încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care
a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi naşterea
Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile
colindelor româneşti alături de Fiul Său iubit:
“Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.”
Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit
Naşterea Domnului. La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai
mici mai întâi, cu Moş-Ajunul: “Bună dimineaţa la Moş-Ajun ...”, mai apoi cei
mai în vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea nopţii sau
chiar “noaptea pe la cântători”.
Colindătorii poartă diferite denumiri: ceată de
colindători, ceată de feciori (în Transilvania), ceată de juni (în ţinutul
Sibiu-Făgăraş), bute, butea feciorilor (junilor) (în ţinutul dintre Olt şi
Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei şi Năsăud), dubaşi (în Hunedoara
vestică şi ţinutul Hălmagiu-Beiuş), preuca (în Ţara Loviştei), zoritori (în
Ţara Bârsei), căluşeri (în zona dintre Sibiu şi Strei, întrucât colindătorii
urează şi joacă jocul cu acest nume), etc.
Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele
de colindători pornesc de obicei de la o margine de sat la alta, luând casele
la rândul. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau gazdele dacă îi
primesc. Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea, cu porţile deschise, cu
câinii legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu numele
Domnului, menit sa risipească mâhnirile şi să aducă vestea cea bună.
„Ritualul se desfăşoară
de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei
următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un
vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de patruzeci sau
optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă
anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie,
îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac
urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe
străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge
duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima
colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în
casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările
tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică
de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la
celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură, etc. După
ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la
care iau parte toţi tinerii.” (Mircea Eliade în Istoria
credinţelor şi ideilor religioase)
Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup,
la unison, ori în două grupe, antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu
instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică). Ritualurile care implică
fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa anumitor
roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote caracteristice:
clămpănit/mormăit şi dansează) şi un „moş” sau doi.
La sfârşitul colindului dobarul face zgomot, iar
gazda “plăteşte colinda” - cu bani, colaci, covrigi, nuci sau mere. Cel mai de
frunte dintre colindători ia darul şi mulţumeşte gazdei urându-i sănătate,
prosperitate şi belsug.
Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata
colindătorilor. Nicio casă nu trebuie să
rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea ca atunci când
nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe
lume.
Bibliografie:
Gardner, H.,
Minteadisciplinată, Ed. Sigma, Buc., 2006
Gardner, H.,
Inteligenţele multiple.Noiorizonturi, Ed. Sigma, Buc., 2006
Bernat, Simona-Elena, (2005), Diversitatea
în învăţare şi modalităţi de a răspunde acesteia prin predare, Şcoala reflexivă, volumul 2, numărul 1
(4), Cluj-Napoca
Gardner, Howard,
(1993), The Frames of Mind: The Theory of
Multiple Intelligences, Fontana Press, An Inprint oh Harper Collins
Publishers, Second Edition, New York
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu