ROMAN
DOINIŢA
GRĂDINIŢA
P.N. Nr1.
LOC.
DRĂGUŞENI
JUD. BOTOŞANI
Motto:,,Colinde,
colinde,/ E vremea colindelor!/Căci gheaţa se întinde/Asemeni oglinzilor./Şi
tremură brazii,/Mişcând rămurelele,/Căci noaptea de azi-i/Când scânteie
stelele.”
( Mihai Eminescu, ,,Colinde, colinde”)
În seara de Ajun, când toată
familia se adună în jurul bradului, singurul dintre copacii pădurii care se
îndârjeşte să rămână mereu verde, indiferent de anotimp, este aşteptat Moş
Crăciun. În fiecare casă ard mii de luminiţe atârnate în decorul bradului,
îmbiind nu numai la mirosul de cetină, ci şi la mirosul de cozonaci, friptură
şi sărmăluţe, mâncăruri specifice românilor. Uneori, eroul principal al acestei
seri înveseleşte atmosfera sau amână bucuria copiilor nerăbdători. Oare vine
sau nu moşul? Există cu adevărat Moş Crăciun? De unde vine? Unde locuieşte? etc.
Sunt o mulţime de întrebări pe care şi le pun copiii până pe la 6-7 anişori.
Apoi se instalează îndoiala…parcă moşul semăna cu tata sau cu unchiul, vecinul…
Dar noi, adulţii, cei care dorim să-i facem fericiţi pe copii, credem că există
Moş Crăciun? Cum reuşim să-i facem pe micuţi să creadă cu adevărat?
Răspunsul îl găsim chiar în dorinţa noastră
de a aştepta Crăciunul, de a ne implica în pregătirea evenimentului la locul de
muncă, acasă, în familie. Apoi cu acelaşi elan să ne contopim cu ceea ce
semnifică Crăciunul – Sărbătoarea
Naşterii Mântuitorului. Acesta este timpul când, poveştile transmise prin viu
grai sau prin cărţi, îşi dezleagă taina asemenea fulgilor ce cad agale, în
tandem cu colindul. Împreună se răspândesc agale peste oameni şi timpuri.
Glasurile îngereşti ale copiilor vin să anunţe cu mare fast Naşterea, începutul
vieţii fără de sfârşit.
La sat colindul răsună mai
frumos şi, încă se păstrează obiceiul de a se umbla cu colinda. Cei mici vin
însoţiţi de fraţii mai mari sau părinţi, iar prin colindele lor scurte caută să
ducă mai departe tradiţia poporului român, al locurilor natale.
La origine, colindul avea o ,,funcţiune
rituală”, şi anume pentru fertilitate, rodire şi belşug. Femeile de la sat
coceau în Ajun, pe lângă colacii mari pentru masa de Crăciun sau cei mici pentru colindători şi un colac sub formă
de sfânt( opt), pe care îl agăţau la icoană cu un fir de busuioc. În primăvară,
când se ieşea la arat, colacul era dat animalelor/boilor, ca anul să fie mănos,
iar animalele sănătoase.
De asemenea, colindele au fost
răspândite şi cântate şi în ideea alungării spiritelor rele şi de reîntâlnire
cu cei plecaţi din această lume. Din multitudinea de cauze care au condus la
apariţia colindului, nu mai păstrăm astăzi decât atmosfera de sărbătoare, motiv
pentru a petrece şi a transmite urări, a vesti. Termenul provine din
latinescul:,,calendae”, derivat din verbul ,,călare”/,,a vesti”. Colindul face parte integrantă din folclorul
religios, fiind cea mai veche formă de manifestare a folclorului românesc. Românii sunt printre puţinii locuitori ai
planetei care îşi exprimă minunea Naşterii Fiului lui Dumnezeu în cântări cu un
mesaj cald, bogat exprimat artistic. Se spune că primii colindători au fost
păstorii care au venit la peştera luminată, bucurându-se de Naşterea Pruncului
Iisus.
Bucuria este întregită de peisajul
de iarnă, albul imaculat al zăpezii creează acea atmosferă de optimism, care
duc până la limita fabulosului.
De-a lungul timpului, colindele au
fost clasificate în: colinde religioase şi colinde laice. Cele religioase au
textele strict legate de Iisus(
Colindele Domnului- cu tentă păgânească, Colindele Sfinţilor), iar cele
laice/lumeşti au caracter liric( Colindele omului: de copil mic, de om bogat,
de fată mare etc.), adaptate de colindători.
Majoritatea colindelor religioase
conţin momente strict legate de Maica Domnului şi Iisus, texte inspirate din
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.( ,, Că astăzi curata, / Prea nevinovata, /
Fecioara Maria / Naşte pe Mesia.”
Ritualul este diferit de la o zonă
la alta. În zona noastră colindul, vestea Naşterii este dată de preotul satului
însoţit de o ceată de băieţi, care răspândesc strigarea:,, Nihaho”. Urmează
grupurile de copii, cei mai mici, în Ajunul Crăciunului cu colinde scurte,
uneori stâlcit recitate/cântate. Către seară apar şi copiii mai mari, cu
colinde cu un mesaj profund, în grupuri omogene sau mixte. Unii au în mâini
câte o stea mare, confecţionată din sârmă groasă şi împodobită cu staniol
colorat şi cu fire, de obicei din lână colorată.
Colindatul nu se opreşte aici, ci continuă în
toate zilele Crăciunului. Crăciunul este o sărbătoare de familie şi este
susţinută de membrii fiecărei familii
atunci când merg în vizită la rude, prin urările transmise şi prin darurile
făcute din tot sufletul. De fapt aici se îmbină
evenimentul religios legat de Naşterea Mântuitorului cu cel al sosirii
lui Moş Crăciun, bunul care împarte daruri tuturor. Sărbătorile iernii continuă
cu alte urări: de Anul Nou, apoi de Sfântul Vasile şi se încheie de Botezul Domnului,
tot de către preot însoţit de copii gălăgioşi care strigă :,, chiralesa”, ca în
final tineri călare pe cei mai frumoşi cai, împodobiţi cu covoare şi crengi de
brad să,, împrăştie ,,chiralesa”.
Obiceiurile transmise din generaţie în generaţie sunt
manifestări care au menirea de a organiza viaţa oamenilor în preajma unor
sărbători şi de a evidenţia valenţele adânc umane pe care le însumează tradiţia
românească, după cum afirma Vlahuţă: ,, Căci nu există bucurii mai de preţ
ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul
vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.”(
Alexandru Vlahuţă)
Bibliografie:
- Mihai Pop, „Obiceiuri
tradiţionale româneşti”,Editura Univers, Bucureşti, 1999.
- Tudor Pamfile, „Sărbătorile
de iarnă”, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 1997;
- Dorinel Ichim, „Zona
etnografică Trotuş”, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu