Prof. înv. primar, Buduleanu Alina
Şcoala Gimnazială nr. 29 Galaţi
Ca parte integrantă a folcorului autohton, colindul
prezintă o valoare nepreţuită prin origine şi vechime. Termenul „colindă” este de origine latină şi provine
de la cuvântul latin „calendae”,
derivat din verbul „calare” („a vesti”). Astfel, „a colinda” înseamnă „a vesti”.
Colindul este o nepreţuită zestre spirituală moștenită din strămoşi. El este sfânt pentru că transmite un mesaj
ceresc, o veste de la Dumnezeu şi bun
pentru că această veste are menirea să slujească vieţii, să aducă bine în lume
şi între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre
de Crăciun au fost o adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele
de bună întelegere. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului
popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi
artistice, în care figurile de stil abundă.
Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde
laice.
Colindele
religioase au o origine literară şi se referă la Iisus. Colindatul
cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format după
modelul colindatului de tip păgân. Cei dintâi colindători au fost păstorii care
au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi, bucurându-se de
acest semn ceresc şi de glasul îngerilor, au vestit degrabă în cetatea
Betleemului minunea la care au fost martori. Colindele religioase sunt
inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin versurile lor
duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri
religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe.
Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea
Domnului care a venit între noi „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Colindele laice au caracter liric şi sunt adaptate de colindători la
situaţia celor care le cântă. Iniţial, colindul avea rol strict ritualic, concretizat
într-o urare pentru belşug și fertilitate sau alungarea spiritelor rele şi
reîntâlnirea cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În sens laic, colindul
moştenește scopul sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor și Calendelor.
Obiceiul colindatului este o datină străveche, anterioară
creştinismului, cu rădăcini în păgânismul traco-roman. Când romanii n-aveau
cele trebuincioase, treceau Dunărea în Dacia şi veneau cu colindele, cu
pluguşorul, cu toate obiceiurile care se
mai păstrează şi astăzi, iar localnicii le dădeau bani, cereale şi alte
lucruri. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar
atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări.
Colindul reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una din
cele mai vechi forme de manifestare a folclorului românesc. Prezenţa lui Bădica
Traian și a Dochiei în colindele şi pluguşoarele noastre ne aminteşte de formarea
poporului român şi de strămoşii neamului nostru. Colindele aveau o
funcţionalitate magico-simbolică complexă: augurală, apotropaică, de stimulare
a fertilităţii, fecundităţii umane sau vegetale, de iniţiere a tinerilor în
vederea căsătoriei. Pe aria judeţului Galaţi, obiceiurile sunt bine conservate
şi chiar dacă aceia care le practică astăzi nu mai au conştiinţa sensurilor
originare ale manifestărilor, ei le transmit cu convingerea că îşi îndeplinesc
un mandat faţă de comunitate.
Specificul colindului de
pe meleagurile gălăţene era centrat pe colindele laice, acum amintite doar de
cei bătrâni. În ziua de astăzi se cântă doar colinde religioase. Cele laice
s-au pierdut în negura vremurilor. Colindele laice sunt creaţii folclorice care
se înscriu în stratul stravechi al culturii populare împreună cu descântecele
şi cu cântecele ceremoniale de înmormântare. Ele amintesc de urările de
fericire, sănătate şi spor în gospodarie din prima zi a Calendelor.
Colindele laice sunt mici
poeme care elogiază calităţile voiniceşti ale băiatului ajuns în pragul
însurătorii, cuminţenia şi frumuseţea fetei de măritat, dragostea şi iubirea
care îi unesc pe părinţi şi copii, recunoştinţa pentru faptele bune săvârşite
de oamenii bătrâni.
Colindele de băiat ne introduc în lumea fabulosului. Nici nu s-ar
putea imagina o mai potrivită modalitate artistică de a trezi emoţii în
sufletele părinţilor. Copilul nu este încă la vârsta când să poată face singur
dovada însuşirilor sale voiniceşti, aşa cum fac tinerii ce aspiră la căsătorie,
da aceea creatorii populari au imaginat episoade care comunică gazdei urarea de
viitor fericit prin intermediul situaţiilor ipostaziate.
Cea mai frumoasa colindă
de băiat este aceea cu tema mioritică, în centrul căreia stă motivul maicii
bătrâne care îşi caută fiul. Căutarea îi oferă prilejul să-i zugrăvească
frumuseţea: „Nalt şi sprâncenat./
Feţişoara lui,/ Spuma laptelui./ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului./ Ochişorii
lui,/ Mura câmpului,/ Două muri de câmp/ Ne-ajunse de vânt./ Coapte la răcoare/
Ne-ajunse de soare...” (comuna Matca, judeţul Galaţi)
Unele variante decupează din colind portretul şi se
opresc aici, oferind colindătorilor pretextul de a le vorbi părinţilor despre
frumuseţea copilului lor. Alte variante, însă, întregesc portretul cu elemente
referitoare la cal şi harnaşament – semnificative pentru ipostaza copilului
colindat. Imaginile, extrem de sugestive, sunt realizate pe bază de comparaţie
cu elementele fantastice luate din lumea basmului: zmei, şerpi, alături de
altele ca fulgerul, para focului. Astfel, căişorul
este pui de zmeu, şăuliţa reprezintă două fălci de zmeu, frâuleţul
– doi bălăurei cu gurile încleştate
şi cozile înnodate, bicişorul – pui de şarpe, puşculiţa – para focului. Diminutivele întâlnite în colinde ne
transpun în lumea copilăriei căreia îi sunt proprii obiectele cu dimensiuni
reduse (căluş, şeuliţă, frâuleţ, bicişor), în timp ce hiperbola ne proiectează
spre viitor, sugerând cum vor arăta calul şi harnaşamentul atunci când copilul
colindat va fi flăcău.
Colindul de fată o reprezintă pe aceasta asteptându-şi peţitorii sau
alaiul nupţial şezând în leagăn şi lucrând cămaşa mirelui. Leagănul este aşezat,
în mod fabulos, la „vârfuşor de măr”,
la „creangă de vişinel”, în „vârful unui spic de grâu”, „în coarnele boului sur”, „în coarnele cerbului”(leaganul este
simbolul maternităţii, boul şi cerbul – al fecundităţii iar mărul – al
iubirii).
Fata stă în leagăn şi
coase cămaşa de mire şi batista pentru logodnă. Privind în depărtare, ea
zăreşte alaiul de nuntă şi, bucuroasă, le cere gazdelor să se suie în foişor şi
să privească: „De nu credeţi mari boieri/
Suiţi-vă-n foişor/ Vă uitaţi în câmp cu flori/ Vedeţi care zugrăvite/ Cu postav
verde-nvelite./ Vedeţi unul, vedeţi doi/ Mai la urmă vedeţi trei./ Cel din
spate-i naşul meu/ Şi la mijloc soţul meu/ Cu năframă prinsă-n brâu/ Şi cu
calul lui de frâu.”
Colindele pentru oameni bătrâni elogiază virtuţile morale ale celor
ajunşi în pragul senectuţii: au pus casă lânga drum („Cu casa pe lânga drum/ Încălzit-am friguroşii”), au întins masă
peste drum („Cu masa de peste drum/
Săturat-am flămânzii”), au pus „cruci
la răscruci”, au „săpat puţ în
câmpuri seci”, au întins poduri de trecere în locuri rele („Cu poduri la locuri rele/ Trecut-au care pe
ele”).
Bibliografie:
1. Brezeanu, Ioan, 2000, „Colindele de la Dunărea de Jos: ritual, poetică”,
Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi;
2. Brezeanu, Ioan, 2000, „Valori ale
culturii populare din zona de sud a Moldovei: credinţe, datini ritualuri”,
Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu