Autor:prof. inv.primar Nedelcu Oana-Mălina
În tradiția
poeziei populare românești, colinda reprezintă categoria cea mai masivă și mai
diversificată de texte ceremoniale. Cunoașterea colindei justifică și în
același timp depășește interesul etnografic.Capitol de seamă al mitologiei și
mărturie a unor tradiții culturale statornice, colinda se impune deopotrivă
atenției ca tezaur de limbă și ca preambul strălucit al poeziei scrise
românești. Colinda poate fi apropiată de cântecele occidentale de Crăciun doar
în privința prilejului execuției și cu totul incidental sub raportul unor
tangențe tematice, aceasta perpetuând pe calea oralității vechi tradiții
populare. Tradiția este ,,ceea ce într-o societate și in special într-o religie
se transmite în mod viu, fie prin cuvânt, fie prin scris, fie prin mod de
acționa.” (Andre Lalande). Avem deci tradiția orală, tradiția
scrisă și practica tradițională(obiceiuri și datini). Prima și a treia sunt de
natură populară, iar cea de-a doua aparține în special culturii de un nivel mai
ridicat. Tradiția, în sensul larg al cuvântului, este un fenomen uman, care a
apărut cu omul însuși, dar despre ea, ca noțiune și teorie, a început să se
discute destul de târziu, în secolul al XIX-lea,după revoluția
burghezo-democratică de la 1789. Atunci a apărut ideea de tradiționalism, in
opoziție cu raționalismul, care socotește că adevărul în general, poate fi
cunoscut prin rațiune. În ambele sensuri-și de la popular la cult și invers,în
ambele este vorba de aceeași esență umană, iar diferența fiind mai mult de grad
de dezvoltare. Tradiția este în mare măsură un proces spontan, dar nu la
formarea lui, întrucât spontaneitatea provine din complexitatea vieții sociale
, a vieții populare mai ales, iar pe măsură ce aceasta se organizează sub forma
obiceiurilor, se trasformă și ea într-un proces mai conștient, mai rațional.
Aceasta realizează legătura prezentului cu trecutul și viitorul și reprezintă
baza solidității social-istorice a umanității. Perpetuarea tradiției trebuie să
reprezinte un lucru la fel de firesc ca respirația,vorbirea, munca, întrucât ea
a apărut o data cu națiunea însăși,nefiind o invenție sau o superstiție
ocazională.Strâns legată de noțiunea de tradiție este aceea de folclor.Folclorul este conceput ca un
aspect sau ca o ramură a tradiției populare, el având o trăsătură
pregnantă:sincretismul său pe ansamblu. De aceea de exemplu, doina este și
poezie și cântec, iar ambele sunt implicate frecvent în dansul popular.Oralitatea
folclorului,strânsa sa legătură cu operele folclorice, îmbinarea versurilor cu
dansul și cu strigăturile ne demonstrează cu deosebire valența educativă a
acestuia.Copilăria omenirii, fantezia și rațiunea au dat naștere la mituri și
magie, dar ca elemente experimentale și logice.Din păcate multe din tradiţiile
noastre se pierd sau se amestecă cu tradiţiile din alte ţărişi oricât de
frumoase ar fi colindele englezeşti sau filmele americane cu happy -end, din
când în când e frumos să ne amintim şi de
obiceiurile noastre vechi, care ne reprezintă de fapt.În tradiția
poeziei populare românești , ,,colinda,, reprezintă cea mai masivă și mai
diversificată de texte ceremoniale. Asupra colindei au ajuns până la noi doar
mărturii sporadice. Datorăm luptei bisericii împotriva vechilor practici
,,păgâne” un document datând din anul 1647, memorialul pastorului Andreas
Mathesius din Cergăul mic,județul Alba. Pastorul cuprinde obiceiul colindei ca
o practică înrădăcinată: ,,Ei arată că din părinți și strămoși au obieceiul să
colinde în noaptea de Crăciun”. Trebuie făcută
precizarea că terminologia aplicată colindei se diferențiază regional. Termenul
transilvănean dominant care s-a adoptat și de către folcloristică este cel de colindă, care se mai întâlnește
încorporat doar refrenului și în Zărand, Munții Apuseni, ba chiar și în județul
Sibiu. I. Cocișiu si O. Bîrlea semnalează prezența termenului colindră pe valea Buii (Mihăileni,
Șalcău, Ștenea) și în Săliștea Sibiului. Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara
Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec,
variantă locală formată prin sufixarea muntenescului colind. Se poate afirma că textul colindei s-a menținut ,într-o
anumită măsură ,mai coerent decât obiceiul , care în stadiul contemporan a
suferit mutații sensibile și parțial s-a dezagregat.
Colindatul tradițional comportă
aplicarea unor prescripții și permite cu intermitență stabilirea unor conexiuni
cu reprezentări și credințe deduse dintr-o axiologie cunoscută.Prescripțiile
menționate au în vedere relațiile dintre agenții și destinatarii
ceremonialului, precum și desfășurarea acestuia. Aceste lucruri de pot observa
în special o dată cu intrarea în sărbătorile de iarnă, care se face odată cu
Ignatul, pe 20 decembrie. Începând de la Ignat şi până la Crăciun, tinerii umblă
cu țurca, capra sau brezaia - o mască cu cap de animal, mai ales de
barză.Primii care pornesc cu colindatul, în dimineaţa de Ajun, sunt copiii şi
tinerii. Aceştia sunt primiţi de creştini cu mere, nuci, covrigi şi cu turte
numite "Scutecelele lui Hristos".Se spune că pentru a ne scăpa de
păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel
sfânt al Domnului să vină la urechile oamenilor şi să nu fie tentaţi să facă
lucruri rele. Potrivit tradiţiei, atunci când colindele nu se vor mai auzi pe
pământ, vor ieşi diavolii şi lumea va încăpea pe mâna lor.În preziua de Ajun,
după miezul nopţii, între 23-24 decembrie, oamenii fac Masa de Ajun, o masă
festivă pentru sufletele morţilor, însă doar cu alimente de post, iar primirea
preotului era un act de mare ceremonialitate, el trebuia să binecuvânteze masa
şi să guste din fiecare fel de mâncare. Colindele se cântă și în noaptea
de Ajun, fiind sărbătoarea de sfârşit de
an patronată de Moş Ajun, stăpânul timpului, deţinătorul puterii anului ce vin.
Sub influenţacreştinismului, a
decăzut ca importanţă o dată cu apariţia lui Moş Crăciun, care este identificat
mai mult cu sărbătoarea religioasă. Moş Ajun şiMoş Crăciun apar întotdeauna cu
bărbile albe de zăpadă şi sunt extrem de bătrâni, întrucât vin din vremuri de
mult uitate. Cei doi seamănă ca picăturile apă, sunt buni şi darnici, cutreieră
toată lumea şi fac cadouri, mai ales copiilor. Moş Ajun dăruieşte nuci, pere,
covrigi, colaci, colindeţi, plăcinte, prăjituri, bomboane şi tot felul de dulciuri,
iar Moş Crăciun aduce haine, încălţăminte, jucării, şi cărnuri de purcel.
Conform tradiţiei, Maica Domnului, fiind pe cale să nască, cere adăpost lui Moş
Ajun. Acesta, motivând că e un om sărac, o refuză, îndrumând-o spre fratele său
mai bogat, Moş Crăciun. Moş Crăciun era stăpânul staulului unde au stat Iosif
şi Maria când s-a născut Iisus. Moş Ajun păzea noaptea vitele şi a mers de i-a
spus lui Crăciun că Maria stă să nască. Moş Crăciun a trimis-o astfel pe
nevasta sa să o moşească pe Maria. După naştere, el l-a aşezat pe Iisus sub un
măr şi a început să culeagă fructe pe care le azvârlea de bucurie la toţi
copiii care treceau pe acolo. De aici, şi obiceiul ca Moş Crăciun să vina cu
daruri la copilaşi. Tot în seara de 23 spre 24, după miezul nopţiişi până la
ziuă, copiii obişnuiesc să meargă cu colinda, cu Moş Ajunul, Bună dimineaţa la
Moş Ajun şiNeaţaluş. Ei strigă pe la ferestre „Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne
daţi ori nu de daţi” şi primesc covrigi, mere, nuci sau colindeţe. Mâncarea
primită de copii în această noapte se dă vacilor spre a făta viţeimulţi - cât
de mulţi sunt şipiţărăii. De la acest nume această datină a umblatului se
numeşte "în piţărai", iar ajunul Crăciunului mai poartă şi numele de
"ziua de piţărăi".În Bucovina există credinţa că nu este bine să ai
lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarnă. De aceea, în preajma
Crăciunului, se recuperează sau se restituie lucrurile împrumutate. În ziua de
Ajun, femeile ies în livadă cu mâinile pline de aluat şi ating fiecare pom
spunând: : "cum sunt mâinile mele pline cu aluat, aşa să fie pomii
încărcaţi cu rod la anul". În Moldova, nu se dă nimic din casă în ziua de
Ajun, nici gunoiul nu se aruncă din casă şi nu se împrumută nimic. Începând cu
prima zi de Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu steaua, ei numindu-se
colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Tot acum are loc
şiVicleimul sau Irozii, când tinerii pun în scenă naşterea lui Hristos.
Vicliemul" sau "Irozii" este datină prin care tinerii reprezintă
la Crăciun naşterea lui lisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit
uciderea pruncilor, de a afla Pruncul şi adesea înfruntarea necredinţei,
personificate printr-un copil sau printr-un cioban.Nelipsit la Crăciun din
casele noastre, bradul deţine de fapt în cultura populară românească funcţii
funerare: este fie substitutului miresei sau mirelui, în cazul morţii unui
tânăr necăsătorit, fie dubletul vegetal al defunctului. Bradul împodobit mai
este folosit la nunţi, şiprecede venirea alaiului mirelui la casa miresei. În
dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm cu apă curată, luată dintr-un izvor
sau fântână în care punem o monedă de argint, pentru că tot anul să fim curaţi
ca argintul, feriţi de boli şi plin de bani. După Crăciun să nu mai fie lăsaţi
copiii să mai zică colindatul, că fac bube. Se crede că la miezul nopţii,
înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc.
Se observă că materialul colindelor și
tradițiilor este unul complex, însă putem spune că au un numitor comun:inspirațiamagico-religioasă.Toate
colindele constituie în mod egal tezaurul cetelor de copii, de feciori și
fete,pe lângă muzica, dansurile,costumele,măștile și alte accesorii folosite cu
ocazia colindatului.Textele colindelor reprezintă un sistem de comunicare care
permite stabilirea unor conexiuni cu reprezentări și credințe, deduse dintr-o
axiologie colectivă.
Relațiile și atitudinile
poporului, față de orice orânduire de clasă se observă în tradițiile pe care le
respectă și le promovează,întrucât folclorul are o puternică latură
educativă.Poporul însuși, ca mod de existență umană ,a existat mereu.Nu
indivizii,nici chiar popoarele în general, ci omul ca speță cu totul deosebită
față de celelalte viețuitoare,singurul care posedă un lucru deosebit de
prețios,în evoluția vieții:cultura. Este evident că perpetuarea obiceiurilor și
tradițiilor are un pronunțat caracter formativ, ,,întrucât educația ia aici o
semnificație specială, pe care trebuie să o înțelegem bine, dacă vrem să
apreciem rolul său în determinarea modului de viață al unui popor.”(Durkheim)
Bibliografie:
1. Colinda românească, Monica Brătulescu,
ed. Minerva,București,1981
2.Pedagogieșifolclor, Stanciu Stoian,
PetreAlexandru , ed. Didacticăși Pedagogică,București,1978
3. Folclorul de iarnă, ziorileșipoeziapăstorească,
Octavian Buhociu,ed. Minerva, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu