Crăciunul

Prof. Înv primar Silvia Parvana

Şcoala Gimnazială Nr 7 Galaţi

 

 

Crăciunul este marea zi a naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind sărbătorită de toţi creştinii pe data de 25 decembrie a fiecărui an. Acum mai bine de două mii de ani, Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, a născut în Bethleemul Iudeii pe Pruncul Iisus, într-o iesle săracă. Atunci, cei trei magi de la Răsărit au văzut o stea luminoasă pe cer şi, străbătând cale lungă pentru a o urma, au ajuns la Bethleem, aducându-I Mântuitorului, în dar, aur, smirnă şi tămâie. 
            Sărbătoarea Crăciunului a reprezentat dintotdeauna un prilej de bucurie pentru creştini, şi mai ales pentru copii, care aşteaptă cu nerăbdare, an de an, zilele în care merg să colinde, împodobesc bradul, se duc la biserică şi, în fine, după un post lung care începe la mijlocul lunii noiembrie, se bucură de Naşterea Domnului, la o masă îmbelşugată de familie, în mijlocul celor dragi. 
            Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, fixându-se atunci ziua de 25 decembrie. În anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. 
            Dar de ce abia în secolul IV a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment? Oare primii creştini nu ştiau când s-a născut Mântuitorul? Trebuie să spunem că, la români, sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările date în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o formă de venerare a soarelui, a luminii ce biruia întunericul - obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească tot în aceeaşi perioadă (17 - 24 decembrie), însă obiceiul nu s-a generalizat până în veacul al IV-lea al erei creştine, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă. Uneori, Crăciunul era sărbătorit în septembrie, alteori în martie. Chiar după fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut încă destul de multă vreme până ce aceasta să fie adoptată de toţi creştinii. 
            Datorită diferenţelor calendaristice (stil nou şi stil vechi), o bună parte dintre ortodocşi au serbat multă vreme Crăciunul în luna ianuarie. Chiar şi în zilele noasre, ruşii au păstrat acest obicei. 
            În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 şi 1660. Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat o serbare populară. În 1834, cartea lui Charles Dickens, Un colind de Crăciun, apărută cu o săptămână înaintea acestei sărbători, a cunoscut un mare succes. Deja, Crăciunul câştigase o popularitate uriaşă. În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a declarat Crăciunul sărbătoare legală, în 1836. 
            Cel mai celebru personaj legat de această sărbătoare este, fără îndoială, Moş Crăciun. Trebuie să ştiţi că şi el a apărut, în forma în care îl cunoaştem noi astăzi, tot prin secolul XIX. Moş Crăciun arată ca un bătrân bun şi blând, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae, şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfântului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel. Este interesant să menţionăm ca la noi în ţară, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit „Moş Gerilă” şi s-a încercat desprinderea sa de sărbătoarea creştină a Crăciunului. Însă Moşul nu se dă bătut aşa, cu una, cu două… 
            Imaginea lui Moş Crăciun, aşa cum îl ştim noi astăzi, se datoreşte desenatorului american Thomas Nast, care l-a creat în 1860. În 1885, Nast îl desenează din nou pe Moş Crăciun, care vine tocmai de la Polul Nord, unde se pare că ar locui, până în Statele Unite, pentru a aduce daruri copiilor. Trebuie să ştiţi că Moşul locuieşte de fapt în Laponia (Finlanda), căci la Polul Nord nu sunt reni, iar bătrânelul are nevoie de reni pentru a-i trage sania încărcată cu daruri. Cel mai celebru ren al său este Rudolf, care este şi conducătorul celorlalţi opt. Ştiţi cum îi cheamă? Vixen, Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder şi Prancer - acestea fiind numele care le-au fost date de poetul şi profesorul american de teologie Clement Clark Moore. Ei pot zbura, căci Moş Crăciun intră în case de obicei pe horn. El are un sac mare, încărcat cu jucării, pe care le face cadou copiilor. Şi nu există copil care să nu merite un dar de Crăciun! 
            De sărbătoarea Naşterii Domnului sunt legate o mulţime de obiceiuri frumoase. La noi, în România, copiii merg în Ajun cu colindul, din casă în casă, şi primesc, într-o trăistuţă pe care o poartă cu ei special în acest scop, mere, nuci, covrigi, portocale şi bănuţi. Cele mai cunoscute colinde sunt: „Cu Moş Ajunul”, „Florile dalbe”, „Steaua”, „Capra” şi câte altele! Copiii care merg cu „Steaua” îşi confecţionează o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată şi cu crenguţe de brad sau vâsc, în mijlocul căreia se află de obicei şi o iconiţă ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul. Ea aminteşte de steaua care s-a arătat celor trei magi de la Răsărit, care s-au luat după ea şi au ajuns la Bethleem, tocmai la naşterea Mântuitorului în ieslea cea săracă. 
            Catolicii au obiceiul să confecţioneze iesle mici, ca nişte jucării, în care se găsesc figurine ce-i înfăţişează pe Maica Domnului, fericitul Iosif, Pruncul Iisus, cei trei magi, pe îngeri şi pe animalele din staul, care au încălzit cu răsuflarea lor pe noul născut. Aceste iesle sunt aşezate lângă bradul de Crăciun. 

Şi obiceiul de a se împodobi bradul este de dată relativ recentă şi provine din ţările germanice. Acesta îşi are obârşia în vechile credinţe păgâne, care spuneau că bradul veşnic verde este un simbol al vieţii. De exemplu, egiptenii din Antichitate îşi decorau casele cu frunze de palmier în cea mai scurtă zi a anului, în luna decembrie. Românii făceau la fel în timpul saturnaliilor, folosind ramuri de brad, iar preoţii druizi împodobeau stejarii cu mere aurii. Obiceiul creştin al împodobirii bradului a fost atestat întâia oară în Lituania, în 1510, deşi se spune că Martin Luther a fost primul care a împodobit un brad de Crăciun cu lumânări aprinse, pentru a le arăta copiilor cum strălucesc stelele în nopţile foarte frumoase. 

In 1601, un calator care poposea la Strasbourg (pe vremea aceea, oras german) in preajma Craciunului scria ca bradul era impodobit cu flori multicolore de hartie, napolitane si bete de zahar ars aurii, rasucite. 

În America, obiceiul pomului de Crăciun a fost introdus de coloniştii germani, în secolul XIX. În Anglia, prinţul Albert, care era de origine germană, soţul reginei Victoria, a împodobit primul brad de Crăciun la castelul Windsor. Obiceiul a fost preluat apoi de englezi şi răspândit nu numai în Marea Britanie, ci şi în colonii. 

Pentru germani, bradul are o semnificaţie specială. După ce îl împodobesc şi aprind lumânările, întreaga familie se adună în jurul acestuia şi cântă frumosul şi celebrul colind „O Tannenbaum!” (O, brad frumos!). La început, bradul era împodobit cu mere, dulciuri şi nuci îmbrăcate în hârtie poleită. Globurile au apărut ceva mai târziu, şi fabricarea lor a luat o amploare tot mai mare. Astăzi se produc globuri de diferite mărimi, forme şi culori. În vârful bradului se pune de obicei o stea, pentru a ne aminti de steaua văzută de cei trei magi. Şi lumânărelele au fost cu timpul înlocuite cu beculeţe electrice. Prima ghirlandă din astfel de beculeţe a fost aprinsă în America de Edward Johnson, un coleg al celebrului Thomas Edison, inventatorul becului electric. Johnson a fabricat singur un şir de optzeci de beculeţe electrice, cu care a împodobit un brad de Crăciun. Pe la 1890, beculeţele electrice pentru pomul de Crăciun se fabricau deja pe scară largă în America. 
            Nu putem uita nici mâncărurile tradiţionale, care nu lipsesc din nici o casă cu ocazia acestei sărbători. La noi, românii, tradiţia cere ca purcelul să se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, pe 20 decembrie. Gospodinele pregătesc tot felul de bunătăţi, între care la loc de cinste se află sarmalele, caltaboşii, toba, lebărul, cârnăciorii şi friptura. La toate acestea se bea de obicei vin roşu, uneori fiert. Americanii preferă friptura de curcan, la masă adunându-se întreaga familie. 

Datini de Crăciun

 

            Decembrie este, probabil, cea mai aşteptată şi mai îndrăgită lună a anului. De toată lumea, dar în special de copii. Este luna în care temperatura scade mult, iar zăpezile cad în cantităţi mari, natura oferindu-ne astfel plăcerea de a schia, a patina şi mai ales de a merge cu sania la derdeluş. Dar, marile bucurii pe care ni le aduce această ultimă lună a anului sunt Sărbătorile Crăciunului, cu toate credinţele şi datinele care le însoţesc. 

            Primul semn că se apropie Sărbătorile este dat de Sfântul Nicolae: în fiecare casă, copiii - dar şi unii adulţi - îşi pregătesc ghetele, lustruindu-le şi punându-le lângă uşă. Vine noaptea de 5 spre 6 decembrie, atunci când Moş Nicolae trece pe la toate gospodăriile pentru a lăsa câte ceva în ghete: cadouri pentru cei care au fost buni şi cuminţi, sau câte o nuia pentru cei neascultători.

            Tot până în Crăciun, pe 20 decembrie, peste sărbătoarea religioasă a Sfântului Ignatie Teoforul se suprapune datina românească de tăiere a porcului - Ignatul. În acea zi se pregătesc bucatele tradiţionale pentru Crăciun: cârnaţi, caltaboşi, jumări, sângerete, slănină sau şuncă etc. Tot atunci se toacă şi carnea pentru sarmale, iar pulpele se tranşează pentru friptură. Unele dintre preparate se pun la afumat (cârnaţii, slănina, pieptul ardelenesc etc.). Imediat după sacrificare, gospodarul face “pomana porcului”: oferă celor care l-au ajutat la tăiat (uneori şi vecinilor) şorici, carne proaspăt prajită şi un pahar de vin (sau ţuică fiartă în anumite zone). În puţinele zile rămase până la Crăciun, gospodinele fac piftie (răcitură), sarmale, cozonaci cu nucă, mac şi rahat (sau brânză şi stafide), plăcintă şi prăjituri diverse. În acelaşi timp, începe curăţenia în casă şi în curte, împodobirea locuinţei şi pregătirea hainelor pentru Sărbători. 

            Odată finalizate toate pregătirile, gospodinele pun din fiecare fel de mâncare câte ceva într-un coş de nuiele, plus o sticlă cu vin, şi duc acest coş la biserică, în seara de ajun, pentru sfinţire. 
Pe 24 decembrie, în această zi de Ajun a Crăciunului, începe marea Sărbătoare a Naşterii Domnului. Primele semne le dau grupurile de colindători, care pornesc din casă în casă, cu o traista încăpătoare pe umăr, pentru a le ura gazdelor fericire, sănătate şi prosperitate. Aceste colinde sunt creaţii populare cu text şi melodie, care conţin mesaje speciale (religioase sau satirice la adresa celor uraţi). Colindătorii vestesc naşterea Domnului, urează gazdelor sănătate şi bucurii, primind pentru aceste urări cozonac, prăjiturele, covrigi, nuci, mere şi chiar colăcei - pe care gospodinele care respectă tradiţia le-au pregătit cu mult timp înainte. Diferind doar destul de puţin, colindele religioase sunt foarte asemănătoare în toate zonele ţării, cele mai cunoscute şi apreciate fiind: “O, ce veste minunată”, “Steaua”, “Trei păstori”, “La Vifleim colo-n jos”, “Cântec de Crăciun”, “Aseară pe înserate”. 

            Pe lângă acestea, al căror subiect este Naşterea Domnului, românii mai fac urări prin intermediul unor alte colinde, create pe baza unor obiceiuri laice: "Pluguşorul", "Capra", "Ursul", "Sorcova". 

            "Capra" este - de fapt - un om mascat, ascuns sub un costum larg, care ţine deasupra capului un băţ în vârful căruia este cioplit un fel de cap de capră. “Falca” de jos a “caprei” este mobilă, astfel încât gura acesteia se poate închide sau deschide, dar mai ales poate “clămpăni”, făcând un zgomot specific. În jurul caprei cântă şi dansează alţi colindători mascaţi şi costumaţi specific, unii dintre aceştia fiind instrumentişti cu acordeon, fluier, tobă sau chiar vioară. Este un colind vesel, cu umor, care provine dintr-un străvechi ritual agricol, practicat pentru a aduce rodnicie în anul ce vine. Pe vremuri, în faţa caprei se aruncau boabe de grâu, orz sau porumb. Asemănător cu “Capra” este obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această datină avându-şi de asemenea originea într-un cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a gospodăriei. Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri şi pe spate blana unui astfel de animal, având în jurul urechilor nişte ciucuri roşii. 

            În timp ce ursul mormăie şi joacă în ritmul tobelor şi al fluierăturilor, ursarul strigă: “Joacă bine, măi Martine, / Că-ţi dau paine cu măsline”. “Ursul” este însoţit de un grup de colindători mascaţi şi costumaţi, care reprezintă diverse animale sau personaje şi care îl aţâţă prin strigături. La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă sănătate, fericire, recolte bogate, mese îmbelşugate şi la mulţi ani. 
            Nu putem încheia fără a aminti obiceiul cel mai iubit de copii: datina Bradului de Crăciun - o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât creştinismul şi care simbolizează “pomul vieţii”. Cei care îi atribuie o semnificaţie creştină spun că bradul este “pomul cunoaşterii binelui şi răului”, împodobirea acestuia cu mere roşii amintind de păcatul originar. De altfel, aşa a fost consemnat istoric primul brad împodobit despre care vorbesc documentele: în anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg, într-o piaţă publică, un brad împodobit cu mere roşii. Această tradiţie germană a cucerit rapid Europa, dar şi - mai apoi - America şi restul continentelor, prin intermediul coloniştilor care au populat Lumea Nouă. În zilele noastre, în ajunul Crăciunului, în fiecare casă se împodobeşte câte un brad (cu beteală, globuri, figurine, ghirlande, bomboane, artificii şi lumânări sau beculeţe). Noaptea, Moş Crăciun aduce daruri, pe care le pune sub brad.