Prof.înv.preşc.CIOBANU CAMELIA
Şcoala Gimnazială Nr.1 Săveni/
Grădiniţa
cu P.P.Nr.4 Săveni,Botoşani
Prof.itinerant
Achilăriţei Maria
Liceul
Tehnologic Special “Sf. Stelian”
Botoşani
“Eu
cred că veşnicia s-a născut la sat.”
Lucian
Blaga
Pentru
noi toţi, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului, ci şi acela al bucuriilor
prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Naşterii
Domnului. Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a
neamului nostru.Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în zona noastră
aceste datini care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne
bucurăm împreună de MarelePraznic.
Practicile tradiţionale
ale sărbătorilor de iarnă moştenite din cele mai vechi timpuri se desfăşoară şi
în prezent în forme deosebit de variate, implicînd participarea întregii
colectivităţi, inclusiv a copiilor. Crăciunul concentrează o seamă de ritualuri
şi obiceiuri între care se remarcă, în toată frumuseţea şi prospeţimea sa,
colindatul copiilor. Crăciunul
deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou. Obiceiul de a
colinda însemna, de fapt, a merge din casă în casă cu diferite urări. El se
manifesta pregnant în ciclul Anului Nou, dar nu lipsea nici la alte obiceiuri,
de pildă la Calus. La baza lui stă principiul pe care se întemeiază rînduiala
convieţuirii şi a solidarităţii colective din satele noastre de obşte: toţi
pentru unul şi unul pentru toţi. Despre numele propriu “Crăciun” s-a scris mult. Specialişti din
generaţii diferite au căutat să explice originea cuvîntului prin latinescul
crastinum derivat, la rîndu-i, din latinescul clasic cras (miine), din
latinescul calatio (chemare, convocare), din slavul Krăciun, din cuvintul
latinesc creatio, de la expresia latina Quartum jejunum, din albanezul Kercum,
pătruns în limba română prin intermediul limbilor slave. După un secol de
dezbateri problema a rămas nerezolvată. Astfel, într-un interesant studiu
intitulat “Vestigii ale cultului solar: Craciunul”, Gh.Musu ajunge la concluzia
că un termen atât de înrădăcinat în cultura românească a existat la nordul şi
sudul Dunării înainte de venirea românilor şi a rezistat operaţiunii “de curăţare”
a calendarului popular de către biserica crestină. Într-adevăr, Crăciunul are
atribuţiile unui zeu solar, plasat, asemanător şi altor zei solari (Saturn,
Mithra) la solstiţiul de iarnă. Generaţia
de sfinţi-moşi care apare la sfârşitul anului (Nicoară, Spiridon, Ajun,
Crăciun) indică apropierea sfârşitului de an şi îmbătrânirea timpului. Din
informaţiile etnografice şi folclorice aflăm că aceşti “sfinţi” erau nişte
personaje curioase, cu trăsături bivalente: aveau forte miraculoase, specifice
zeilor si eroilor din basme, dar si calitati si defecte, specifice oamenilor. Astfel
Crăciunul era imaginat ca o simplă persoană profană: “om bătrân”, “un păstor
bătrân cu barba ca omătul”, “un uncheş bătrân cu barba albă”, “vecinul lui Moş
Ajun”, “fratele mai mic al lui Moş Ajun”, “omul care a tăiat mâinile Crăciunesei”
etc. Sub influenţa creştinismului, Crăciunul apare însă ca şi figura apocrifă:
“mai mare peste ciobanii din staulul unde s-a născut Hristos”, “mai bătrân
decât toţi apostolii”, “născut mai înainte decât toţi oamenii”, “soţul femeii
care a moşit pe Maria”etc.
Practicile
tradiţionale ale sărbatorilor de iarnă moştenite din cele mai vechi timpuri se
desfăşoară şi în prezent în forme deosebit de variate, implicând participarea întregii
colectivităţi, inclusiv a copiilor. Crăciunul concentrează o seamă de ritualuri
şi obiceiuri între care se remarcă, în toată frumuseţea şi prospeţimea sa,
colindatul copiilor. Urarea de
Moş Ajun (23-24 decembrie) se practică în întreaga ţară, cu denumiri variate.
Astfel, în unele părţi din Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Dobrogea se
întâlnesc ajunul, moş-ajunul, bună dimineaţa la moş-ajun, colindişul,
neatalasul, colinda sau la colindeti/colindete. în sudul Banatului, nordul
Olteniei şi unele părţi din Transilvania şi din Crişana, obiceiul este cunoscut
sub numele de pitarai sau piterei - denumire ce o poartă şi copiii colindători
iar în Bihor, întâlnim şi denumirea de a cucuta. Colindele copiilor sunt scurte, vestesc
sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, pui şi cer, în versuri pline
de haz, daruri cuvenite: alune, pere, mere, colaci. În Oltenia si Tansilvania,
copiii, numiţi pitarai, atingeau cu beţe sau cu nuiele stâlpii porţilor, uşorii
uşilor de la grajduri şi hambare, grinda casei şi scormoneau în cărbuni pentru
a aduce noroc şi belşug: ”Bună-i ziua lui Ajun/ Că-i mai bun’a lui Crăciun/ într-un
ceas bun!/ Porci graşi unsuroşi/ Să-i mănânce oamenii sănătoşi./ Boi tragători,/
Stupi roditori,/ Cai încurcători, / Oile linoase,/ Vacile lăptoase,/Pui de
găina,/ Pui de rată, / Pui de toate animalele,/ Bani si sănătate.” Obiceiul se desfăşoară în “cete” de
copii, băieţi - mai rar fete - sau în grupuri mixte. Numărul participanţilor
dintr-o ceată este de doi, patru, cinci copii-la categoria celor mici (de la
3-4 ani până la 6-7 ani) şi de 4, 6, 7, 12 copii la categoria şcolarilor (de la
6-7 ani până la 14-15 ani). In acelaşi sat pot exista unul sau mai multe grupuri de vârste diferite. Manifestarea se desfăşoară de două
ori-în noaptea de 23 spre 24 decembrie şi în zorii zilei de 24 decembrie. Copii
se adună, de obicei, la o casă unde repetă colindele, şi odată cu venirea serii
îşi încep colindatul. Colindătorii poartă trăistuţe atârnate de gât în care pun
darurile ce le primesc, iar în mână ţin un băt numit, în unele zone, colindă
sau pitară. Colinda este facuta, de obicei, din lemn de alun frumos încrustat. Ea
este purtată de căţiva băieţi mai mari din ceată, numiţi uneori vătafi, şi este
folosită, în unele zone ale ţării, pentru scormonirea în cenuşă sau în focul
din vatră. Acţiunea are, în mentalitatea populară, semnificaţia de a aduce
noroc şi belşug în casa gospodarului. Urările copiilor sunt de cele mai multe ori scurte, dupa care, în versuri
pline de umor, solicită gazdei darurile. Conţinutul urării poate să fie acelaşi
la fiecare casă colindată. Copii sunt răsplătiţi întotdeauna cu daruri. Cel mai răspândit este colacul de pâine,
pregătit anume pentru acest prilej. Colacii făcuti din făină de grâu, împletiţi
în formă de opt, se numesc colindeţe sau colindeţi. Alteori se mai numesc
bolindeţe, bolindeţi sau bobideţi. În afară de colaci darurile pot fi compuse
din fructe, bomboane. Un obicei mai
puţin cunoscut, prezent astăzi doar în câteva sate din Brăila este Căluşul de
iarnă. Se practică în dimineaţa primei zile de Crăciun, în general, de către
tineri între 10 şi 19 ani, pe grupe de vârstă, cea mai mică grupă cuprinzănd
băieţi între 10 şi 12 ani. Obiceiul, numit local caluşerie, constă într-un dans
executat de către căluşari în număr de 5 sau 7. Dintre acestea, cel mai bun,
denumit calfă, are rolul de a conduce jocul şi strigăturile precum şi de a
primi darul de bani. Cel mai tânăr, denumit iapa, are rolul de a necheza din
când în când şi de a primi carnea dăruită de gazde pe care o înfige pe o ţăcălie.
Recuzita principală o reprezintă
ciurica (valul alb) ce le acopera faţa. În mâini au bastoane de metal cu mânerul
îndoit şi îmbrăcate cu fâşii multicolore din hârtie, iar la picioare au clopoţei.
Desfăşurarea obiceiului constă din joc, participare vocala şi instrumentală. Sărbătorile de iarnă din Moldova, de
exemplu, sunt însoţite de colinzi, hăituri, scenete teatralizate ale copiilor
şi maturilor de la casă la casă, vestind cu bucurie sosirea unui An Nou. Toţi
aşteaptă cu nerăbdare venirea lui Moş Crăciun cu sania sa plină de daruri. De
obicei, copiii se pregătesc minuţios pentru această întâlnire: îşi pregătesc
diferite costume, măşti, montează scenete teatralizate ... De fapt, în această
perioadă sărbătorile calendarului agricol tradiţional se suprapun cu cele
creştine, legate de Naşterea lui Hristos – Craciunul.
În obiceiurile
moldoveneşti
s-au păstrat pînă în prezent forme ample de desfășurare, în care vechile rituri se îmbină cu
acte ceremoniale și
manifestări spectaculoase. În acest sens, este important să conștientizăm că avem nevoie să păstrăm
legătura cu trecutul, cu tradițiile
seculare, să protejăm și să
promovăm patrimoniul spiritual-imaterial.
BIBLIOGRAFIE:
1.Drăguşeni-500,Editura
„Glasul Bucovinei,Ortansa şi Aristotel Crâşmaru,1992”;
2.Revista Învăţământul
Preşcolar 3-4/2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu