Nașterea Domnului

 

Prof. Carmen Macovei- Școala Albești-Botoșani

Educ. Bîrliga Luminița- Grădinița Albești

„Crăciunul nu este o perioadă, nici un sezon, ci o stare de spirit. Adevăratul spirit al Crăciunului este să prețuiești pacea și bunăvoința, să oferi, din plin, compasiune.” – Calvin Coolidge

            La sfârșitul fiecărui an calendaristic, așteptăm Sărbătorile de iarnă care ocupă un loc cu totul aparte în viețile noastre. Ele încep la 24 decembrie cu Ajunul Crăciunului, se continuă cu Anul Nou și se încheie după Bobotează, la 7 ianuarie. Îngerul le-a vestit, cu mult timp în urmă păstorilor: „Astăzi vi s-a născut Mântuitor, Hristos Domnul”, iar credincioșii cântă: „Astăzi s-a născut Hristos/Mesia chip luminos” sau „O, ce veste minunată, în Betleem ni se-arată/ Că azi s-a născut Cel făr de-nceput”. Fiul lui Dumnezeu s-a născut tainic acum mai bine de 2000 de ani, iar noi, creștinii, suntem chemați pe 25 decembrie să retrăim vremea aceea, pentru că sărbătoarea Nașterii Domnului se va petrece mereu pentru că evenimentele dumnezeiești sunt ale veșniciei.

Din nefericire, omul modern a pierdut semnificația acestei sărbători, tocmai de aceea s-a ajuns ca bradul, renii, ofertele comerciale să fie cele care marchează Sărbătoarea Crăciunului. E bine să nu ne lăsăm purtați de val și să nu rezumăm Crăciunul la tăierea porcului, umplerea coșului cu diverse produse sau la cât de luminat este orașul. Pentru această sărbătoare, creștinul se pregătește trupește, prin postul celor 40 de zile, dar și sufletește, spiritual, prin rugăciune profundă și meditație asupra propriei existențe. Cu ocazia acestui eveniment religios, se practică numeroase obiceiuri, unele legate de muncile agricole și de îndeletnicirea creșterii animalelor, altele legate de momente importante din viața omului, de viitorul său. Crăciunul și Anul Nou prilejuiesc manifestări de o deosebită bogăție folclorică, adesea cu realizări artistice remarcabile: mersul la colindat, mersul la urat cu plugușorul, cu semănatul, jocurile cu măști: ursul, capra, apoi mersul cu steaua, viflaimul, irozii, cu dansuri, cum sunt: căiuții, călușarii etc. Urarea versificată care se cântă întotdeauna la sărbătorile Crăciunului se numește colind.

Sărbătoarea Nașterii Domnului a cunoscut în timp multe legende. Una dintre cele mai cunoscute este cea a lui Crăciun culeasă de folcloristul Simion Florea Marian la începutul sec. al XX-lea, în peste 23 de variante regionale și apărută în cartea Legendele Maicii Domnului. Crăciun, care trăia demult într-un sat, împreună cu soția sa, Crăciuneasa, era un om mânios și bețiv. Pe când soțul Crăciunesei era plecat de acasă, la poarta lor s-a abătut Fecioara Maria care i-a cerut găzduire căci îi venise sorocul să nască. Cu gândul la bărbatul care îi inspira teamă, dar milostivă din fire, Crăciuneasa o găzduiește pe Fecioara Maria în grajd. După ce se naște pruncul Iisus, Crăciun se întoarce acasă, descoperă ce s-a întâmplat, se-nfurie și-i taie Crăciunesei mâinile cu toporul. Maica Domnului o liniștește pe femeia îngrozită și o pune pe aceasta să-și bage mâinile în apa în care fusese îmbăiat pruncul Iisus. Mâinile Crăciunesei cresc la loc, Crăciun nu poate contesta minunea și are mustrări de conștiință. Există credința că el este  primul om trecut la creștinism. Și la romani, ca la multe alte popoare, bătrânii s-au bucurat de multă stimă și respect; respectul pentru aceștia s-a păstrat și după moartea lor, într-o asemenea măsură, încât unii dintre ei au devenit un fel de semizei a căror amintire a rămas neștearsă în memoria colectivă. Un astfel de personal celebru este și Crăciun, păstorul mitic, a cărui legendă a fuzionat foarte frumos cu mitul Nașterii Domnului. Obiceiurile legate de anumite sărbători din ciclul anual al muncii sau de evenimente deosebite din viața oamenilor sunt un domeniu important al culturii populare românești. Fără îndoială, colindele reprezintă gradul cel mai înalt de desăvârșire artistică la care a ajuns poezia românească înainte de a fi scrisă. Colindul este o urare versificată ce se cântă întotdeauna la sărbătorile Crăciunului, după datină, având funcția magică ce asigură trecerea cu bine în noul an și de asigurare a fertilității și bogăției în casa celor care au fost colindați și au primit colindul. Colindele îmbracă mai multe forme artistice și sunt adresate fie copiilor, fie cetelor de feciori, sunt cântate, rostite sau jucate. Colindele sunt de două feluri: religioase și laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se referă la Iisus. Colindele profane sau lumești au un caracter liric și, de multe ori, sunt adaptate de colindători la situația celor în fața cărora le cântă. Pentru colindele religioase, făuritorii sunt socotiți a fi preoții, călugării și cântăreții bisericești, fiindcă ei erau cunoscători ai Evangheliilor și ai Vieților Sfinților. Colindul profan are ca autori anonimii, creatori talentați care au făurit poezia populară. Rostul discursurilor poetice din colinde este acela că, prin cuvântul rostit de colindătorii vestitori ai sărbătorii, înzestrați cu forțe magice, viitorul oamenilor să fie pus sub semnul împlinirii, al binecuvântării divine pentru gospodarul pios și vrednic.

„Aseară pe asfințit”: „Aseară, pe asfințit/Mândră stea ne-a răsărit./După care noi ne-am dus/Să-l căutăm pe Iisus./Pe fiul mic al Mariei,/În pământul Galileii,/Zice-se că Maria/Din casă-n casă umbla,/Să nască pe Mesia./ Și-ntr-o peșter-a intrat/De nimeni nu s-a-ntrebat./Aici Domnul s-a născut,/Ce l-am așteptat de mult./Îngerii, cu flori în mână,/Împletesc mândră cunună./Pe cunună-i scris frumos/Astăzi s-a născut Hristos.”

            Distinct de colindul religios, care are o origine populară, în cadrul sărbătorilor de iarnă, un loc aparte îl au cântecele de stea, care sunt de origine cultă, bisericească, fiind preluate de popor prin intermediul bisericii: „Steaua sus răsare” este un psalm al lui Dosoftei.

            Irozii, Vifleimul sau Vicleimul au ca sursă de inspirație literatura bisericească creată pe marginea textelor biblice. Vicleimul păstrează urme din colindatul cu măști. Această dramă religioasă înfățișează misterul Nașterii Domnului în toate fazele sale: personajele dramei sunt Irod și ceata sa, un ofițer și soldați îmbrăcați în portul ostașilor romani, trei crai: Melchior, Baltazar și Gașpar, un cioban, un prunc și o paiață. Vicleimul apare la noi în sec. al XVIII-lea; originea lui este apuseană și este legată de misterul celor trei magi ai Evului Mediu. Introdus timpuriu în Germania și Ungaria, a pătruns la noi prin sașii din Transilvania. Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor și dialogul lor, s-au dezvoltat, pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ținuturi: Moldova, Muntenia și Ardeal. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat și partea profano, jocul păpușilor. Într-o cutie purtată de doi băieți este înfățișată grădina lui Irod și o parte din piața orașului. Moș Ionică, îngrijitorul curții, și o paiață dau naștere unor serii de scene care satirizează întâmplări și obiceiuri prin care sunt ridiculizați hoții, fricoșii ori femeile care se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpușilor a fost o petrecere plăcută chiar în palatele domnilor țării.

 În sistemul obiceiurilor tradiționale, obiceiurile calendaristice ocupă un loc important. În societatea rurală tradițională, fiecare sezon este însoțit de ritualuri și rituri privind fertilitatea și prosperitatea, constituind un adevărat calendar. În satele cu viață tradițională intensă, obiceiurile au un caracter general, prin participarea întregii comunități. În ciclul obiceiurilor de peste an, cele de iarnă ocupă locul central, fiind foarte bine închegate și supraviețuind, în multiple forme, până în zilele noastre; sunt obiceiuri cu o vitalitate maximă.

Deși, în prezent, obiceiurile de iarnă devin tot mai denaturate și mai uitate, mai ales în mediul urban unde colindul are un scop preponderent material, crăciunul înseamnă, înainte de toate, colinde. Nu ne putem imagina sărbătorile de iarnă fără colinde, fără grupurile de colindători care veneau sub geamul casei părintești să aducă vestea Nașterea domnului și să primească o bucată de cozonac de-abia scos din cuptor. Când auzim minunatele colinde, simțim că se apropie acel moment în care ne regăsim pe noi înșine și în care îi dorim pe cei dragi lângă noi.

Bibliografie:

1. Bârlea Ovidiu – 1977- Folclorul românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca;

2. Dobre Alexandru – 2001 - Etnografie şi Folclor Românesc. Sinteze, Editura. Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti;

3. Herseni Traian – 1981 - Forme străvechi de cultură populară românească, Ed. Minerva,

Bucureşti;

4. Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel – 1991 - Folclor literar românesc, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

5. Simion Florea Marian – 1903 - Legendele Maicii Domnului. Studiu folcloristic,

Bucureşti;