Educatoare:
POPESCU GABRIELA
ALEXANDRESCU
GABRIELA
GRĂDINIȚA
CU PP NORD 2 RM. VÂLCEA, VÂLCEA
Dintre
obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu
originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate
de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Crăciunul este polul în
jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice,
care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în
contemporaneitate. În folclorul românesc Colindatul de Crăciun este cel mai
important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat
prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea
de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina
cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul
deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradiţional al
obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului
cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise),
cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti,
dansuri, teatru popular şi religios, etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai
strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare,
colindele de ceată.
Caracterul
esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină
trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de
vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii
în care trăieşte. Obiceiurile de iarnă se respectă în unele sate românești cu
sfinţenie. Cetele de colindători cutreieră uliţele satelor şi gospodăriile
ţărăneşti, făcând tradiţionalele urări. Farmecul melodiilor şi textelor poetice
ale colindelor este inegalabil. Tinerei generaţii îi revine sacrul rol de a
duce mai departe acest inestimabil tezaur popular.
La colindat. Adevăratul colindat se
desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine
rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau
„jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să
poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea
să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă
în zona ce se cuvenea alteia. Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi
deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt
întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei
s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea
la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva
colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de
belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor.
Pluguşorul. Urare tradiţională la români
în preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări
magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de
bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit
cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită
mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie
magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai
optimistă, pe măsură ce se apropie de final.
Capra. Acest obicei ţine, de regulă, de
la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice
sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o
regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal,
borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e
denumită „brezaia“ “(din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se
practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt,
cioplit în formă de cap de capră. În loc de urechi, capra are două găvane de
lingură. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru
lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale
capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede.
Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine
capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de
partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă,
partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide.
Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală
seacă, de lemn. Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii
lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi
se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic
trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină
actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a
coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări
ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur),
întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile
sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.
Sorcova. Aparţinând obiceiurilor de Anul
Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o
crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul
căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la
cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă
odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite
persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu
capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care
aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.
Steaua. De la Crăciun şi până la
Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate
popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit
naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
„Colindele
sunt fără îndoială gradul cel mai înalt de desăvârşire artistică la care a
ajuns poezia românească înainte de a fi scrisă.” Obiceiurile de iarnă îşi au
originea în aceeaşi concepţie a sociatăţilor tradiţionale precreştine cu
privire la spaţiu şi timp, concepţie în care timpul nu era omogen şi continuu,
existând perioade sacre (ale sărbătorilor) şi spaţii profane în care se
efectuau diferite munci agricole. Sărbătorile de iarnă se desfăşoară pe durata
mai multor zile, de la 25 decembrie până la 8 ianuarie. Desfăşurate pe
parcursul a 12 zile, obiceiurile din această perioadă reflectă concepţia
străveche conform căreia, în pragul trecerii într-un an nou „omul poate
influenţa, prin anumite procedee, desfăşurarea ciclului naturii pentru a şi-l
face favorabil: era perioada deciderii dorinţelor râvnite, când omul devenea
oarecum stăpânul cosmosului, întrucât îi dicta împlinirea unui şir de fapte
dorite” (Ovidiu Bârlea).
BIBLIOGRAFIE:
1. BÂRLEA Ovidiu – „Folclorul românesc”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1977
2. DOBRE
Alexandru – „Etnografie şi Folclor
Românesc. Sinteze”, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
3. HERSENI Traian – „Forme străvechi
de cultură populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981
4. PAMFILE Tudor – „Sărbătorile la
romani”, Studiu etnografic”, Ed. SAECULUM
I.O., 1997
5. POP Mihai, RUXĂNDROIU Pavel – „Folclor literar românesc”, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu