Tradiţii şi obiceiuri de iarnă din zona Muscelului

             Prof.îndrumător: Chiliment Mihaela – Şcoala  Gimnazială „N. Bălcescu”  Piteşti

              Prof. Bibireaţă  Nicoleta – Şcoala  Gimnazială „N. Bălcescu”  Piteşti

Traditiile si obiceiurile noastre populare sunt încãrcate de vitalitate si mister, dar, în acelasi timp, trec în revistã principalele evenimente din viata omului. Astfel, Sumedru, personaj al Panteonului românesc, este incinerat simbolic la Focul lui Sumedru, patron al iernii pastorale, care a preluat numele si data de celebrare a Sfântului Mare Mucenic Dumitru de la Tesalonic, la data de 26 octombrie din calendarul ortodox. Împreunã cu Sângiorzul (Sfântul Gheorghe), Sumedru împarte anul pastoral în douã anotimpuri simetrice: vara, între 23 aprilie si 26 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie, Sântilie, si iarna, între 27 octombrie si 23 aprilie, cu miez al timpului la 16 ianuarie, Sânpetru de iarnã. În opozitie cu Sângiorzul, care încuie iarna si înfrunzeste codrul, Sumedrul încuie vara si desfrunzeste codrul. În legendele, credintele si basmele din creatia popularã, Sumedru este un bãrbat obisnuit, pãstor sau crescãtor de animale sau fecior, care se metamorfozeazã pe timpul noptii în porc, strãvechi simbol zoomorf pentru spiritul grâului. În ceremonialul nocturn numit Focul lui Sumedru, eroul capãtã înfãtisarea unui brad care e tãiat din pãdure si incinerat în timpul unui ospãt nocturn, ca si Revelionul, amintind de un strãvechi început de anotimp. În ipostaza de sfânt, Sumedru umbla pe pãmânt însotit de Sângiorz, cu care a încheiat un legãmânt pe viatã si pe moarte: Sângeorzul trebuie sã înfrunzeascã pãdurea pânã la 23 aprilie, iar Sumedru sã o desfrunzeascã pânã la 26 octombrie. Sumedru se mostenea din tatã în fiu ca antroponim si patron al casei.

Credinte si obiceiuri despre divinitatea precrestinã peste care s-a suprapus Sfântul crestin Dumitru sunt atestate pretutindeni în România, cu precãdere în zonele crescãtorilor de animale. În trecut, sãrbãtoarea era preferatã de Ajun, când se aprindeau Focurile lui Sumedru, si de Mosii lui Sumedru, când se împãrteau abundente ofrande pentru morti. Fiind stâlp de înnoire a timpului sezonal sau anual, Sumedru concentra numeroase acte rituale de purificare, de fertilitate, de divinatie, practici de pomenire si de îmbunare a sufletelor mortilor, care pãrãseau, la acea datã, mormintele, de tundere ritualã a coamei cailor, pronosticuri pentru iarna deschisã de Sumedru, precum si activitãti social-economice. Data de 26 octombrie era consideratã a Soroacelor, când se încheiau vechi întelegeri si se legau noi învoieli.

Focul lui Sumedru este un ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic, care se desfãsoarã în ajunul Sumedrului, 25-26 octombrie, si la care participã, în jurul unui imens rug funerar, aprins pe înãltimi de flãcãi, întreaga suflare a satului. În unele asezãri, în mijlocul grãmezii de lemne si a cetinii uscate se împlântã un brad verde pentru a fi incinerat. În timpul ceremoniei, dupã aprinderea focului, pe coastele dealurilor se rostogoleau roti de car în flãcãri, pe care se înfãsurau, în prealabil, paie si se striga: „Hai la Focul lui Sumedru!" Local, chemarea era fãcutã de flãcãi, care colindau din casã în casã în ziua de 25 octombrie cu strigãtura de mai sus. Seara târziu, în jurul Focului lui Sumedru, întretinut cu lemne si paie uscate si cu resturile rãmase de la melitatul cânepei, se mânca, se bea, se petrecea si, din când în când, se repeta strigãtura consacratã momentului. Femeile le împãrteau celor prezenti colaci, nuci, fructe si tuicã. De obicei, fetele si flãcãii, spre final, sar peste vâlvãtaia Focului, copiii scormonesc în tãciuni pentru a produce cât mai multe scântei. Aprinderea focului din noaptea de Sumedru este asteptatã cu mare interes si de bãtrânii satelor, femei si bãrbati, indiferent de vârstã, care chiuie si joacã. La plecarea spre case, participantii iau tãciuni aprinsi spre a-i arunca pe pãsuni, prin grãdini si livezi pentru spor si rod bogat în noul an.

 Obiceiul îsi are originea în îndepãrtata istorie a popoarelor, când oamenii primitivi sãrbãtoreau descoperirea focului prin cânt si joc. Mai târziu, o datã cu aparitia religiilor, focul a devenit ceva sfânt, un dar al cerului, si se sãrbãtorea la o anumitã datã. A fost asociat, de asemenea, cu un cult al soarelui, ca si focurile de primãvarã. Crestinii l-au suprapus sãrbãtorii Sfântului Dumitru, care, dupã traditie, este „culegãtorul si strângãtorul tuturor pâinilor si al fructelor". Pentru aceasta pledeazã si etimologia cuvântului Sfântul Dumitru - Sân Dumitru - Sân Medru - Su Medru - Sumedru sau Simedru. Rãspândit peste tot în Arges, obiceiul se pãstreazã mai putin în regiunea de câmpie si este mai bine conservat în zonele montane , cu precãdere în comunele Dragoslavele (un adevarat muzeu etnografic in aer liber) si Rucar.

Desi unele obiceiuri nu s-au mai pãstrat, iar unele tehnici de înfãptuire a focului s-au modernizat, spiritul unitar al sãrbãtorii s-a pãstrat. În realizarea unui foc cât mai frumos fiecare grup, fie de adulti, fie de copii, îsi are locul lui bine stabilit. Scopul final este acela de a înãlta cel mai frumos foc de pe dealuri, ca sã se vadã cât mai departe în zare. Limbile de foc strãbat negura noptii ca niste sãgeti spre cer, iar miile de scântei joacã în noapte ca niste artificii. Obiceiul n-a generat un bogat folclor, în afara versurilor: „Hai la Focul lui Sumedru/C-a mâncat lupu' iedu'", considerate a fi cele mai rãspândite, iar aceastã sãrbãtoare rãmâne un prilej de bucurie pentru oamenii locului, care aduc un prinos de multumire în fata darurilor bogate ale toamnei

BIBLIOGRAFIE:

Teodor Mavrodin – „Argeşul şi Muscelul – spaţii istorice ale românismului”