OBICEIURI DE
IARNĂ
PÎP. BUDACĂ LILIANA
Şcoala Primară
nr.3- Miron Costin, strucutră a
Şcolii Gimnaziale „
Gh. Burac”- Vlăsineşti, Botoşani
„ Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor”
Albero Lleras
Camargo
Aflat în prelungirea sud-estică a
judeţului Iaşi, Botoşaniul, învecinat cu
Suceava la vest, a păstrat neclintite multe obiceiuri şi tradiţii specifice
zonei cuprinse între Siret şi Prut, spaţiu în care s-a format şi dezvoltat
civilizaţia sătească.
Crăciunul, sărbătoarea Naşterii Domului
nostru Iisus Hristos este o bucurie şi o binecuvântare pentru lumea creştină.
Pentru această sărbătoare oamenii se pregătesc creştineşte începând cu
patruzeci de zile înainte, prin postul pe care îl urmează cu sfinţenie. Pentru
ca sărbătoarea să fie pe deplin creştinească, în ajunul Crăciunului, părintele
satului, dascălul şi palamarul însoţiţi de băieţii satului ce strigă „mihoho” ,
poposesc pe la casele oamenilor pentru a vesti prin rugăciune Naşterea
Domnului. În fiecare casă, se pregătesc din ajun, bucate pentru familie şi
musafiri, daruri pentru colindători. Încă se păstrează obiceiul frumos de a
vizita rudele, prietenii, părinţii, bunicii dar toate după participarea la
slujba şi liturghia ce se desfăşoară în fiecare zi de Crăciun la Sfânta Biserică.
Colindele sunt cele care deschid zilele
sărbătorilor de iarnă. Acestea sunt cântate de copii la „uşă” sau la
„fereastră” în pofida frigului, acestea
aducând atmosfera frumoasă, specifică sărbătorilor de iarnă. Cetele de
colindători primesc răsplata de la gazde; bătrânii respectând şi astăzi
tradiţia cu „ nuci şi covrigi”. Acest spectacol se întinde până spre miezul
nopţii.
Steaua este un obicei tot atât de vechi
ca şi colindele. Dacă cu colinda mergeau atât fete cât şi băieţi, cu steaua
merg doar băieţii. Aceştia sun în număr de trei ( cei trei crai), poartă o stea
făcută din şipci fixate într-o cutie rotundă, având în mijloc o iconiţă.
Uneori, alături de stea se află ataşată o stea mai mică (luceafărul) ce este
manevrată cu ajutorul unor pârghii pentru a fi înălţată. Este interpretată
colinda „Steaua”, ei fiind răsplătiţi cu bani, nuci, dulciuri.
Tot în zilele de Crăciun băieţii din sat
umblă cu banda: „Banda lui Jianu”, „ Banda lui Gruia”. Aceştia prezintă „o
piesă de teatru” , personajele fiind cele specifice satului românesc: haiduci,
ciobeni, soţii şi babe, viaţa acestora
fiind tulburată de apariţia burghezilor, căpitanului şi a sergentului.
Costumaţiile acestora sunt cele care se impun şi fac atât rolul cântat cât şi
cel recitat să fie la înălţime.
Motivaţia este mai tot timpul aceeaşi, iar
conflictul se rezolvă printr-un şiretlic, element mai nou în viaţa celor ce
contruiesc şi pun la cale asfel de scenarii, şi anume corupţia; cei prinşi la
ananghie propun un târg celor justiţiari: o sumă de bani, armele şi uneori
chiar nevestele. Bineînţeles că propunerea este acceptată după o lungă
negociere, morala fiind evidentă.
În ajunul Anului Nou, când toată suflarea
satului se pregăteşte să poposească pe la casele gospodarilor, urătorii,
căiuţii, caprele, urşii etc. Aceştia se adună la casa preotului unde se
desfăşoară un adevărat spectacol pentru a fi binecuvântaţi spre a porni pe la
casele sătenilor. Acest obicei este specific comunei noastre, şi nimeni nu porneşte
pe lacasele oamenilor fără binecuvântarea preotului.
Anul nou, sărbătoare cu belşug de bucate,
petrecere şi urări de sănătate şi prosperitate pentru anul care începe,
debutează cu urătorii cei mici ai satului care vin însoţiţi de clopoţei
împodobiţi cu busuioc, făcând primele urări pentru noul an la ferestrele
gospodarilor. Către seară, încep să răsune glasurile celor mai mari, apoi odată
cu întunericul pornesc flăcăii cu plugurile. Ei evocă muncile agricole şi încep
printr-o oprire imaginară a plugului: „ Aho, aho...copii şi fraţi/ Staţi puţin
şi nu mânaţi...”. Se înşiruie etapele lucrărilor agricole. Minuţioasa
prezentare a drumului parcurs de la bobul de grâu până la rodul pâinii
viitoare, ţine de impulsionarea prin magie de limbaj a eficacităţii muncii
depuse. Baba, personaj cu atribute miraculoase, ce apare în majoritatea
variantelor de pluguşor tradiţional din această zonă, credem că ea ar trebui
asociată cu întruchipările antropomorfe arhaice care o reprezintă pe mama grâului.
În prezent versurile pluguşorului
prezintă evenimente satirice din viaţa de zi cu zi bazate pe improvizaţie.
Ca şi uratul, semănatul, ce se
„desfăşoară” în dimineaţa Anului Nou, de Sf. Vasile este o urare făcută tot din
casă în casă de copii de vârstă şcolară şi preşcolară, care folosind seminţe de
grâu, cânepă, mai recent de orez ori zahăr, rostesc versurile sorcovei pentru
noul an cât mai îmbelşugat. Bătrânii, încă respectă tradiţia, îşi doresc ca
primul semănător să fie băiat, ei socotind că aceştia (băieţii) aduc mult noroc
pentru animale, îndeletnicirea de bază a ţăranilor. Aceştia îi invită pe
semănători să le sorcovească şi în grajduri, la animale pentru prosperitate,
sănătate şi înmulţire.
Capra, un element indispensabil în satele
comunei noastre. Stăpânul caprei, un urător şi un instrumentist ( fluier,
muzicuţă, acordeon) şi câţiva mascaţi formează suita care însoţeşte capra.
Jocul caprei are un ritm ţopăit, însoţit de strigături. Nici jocul ursului nu
lipseşte de pe uliţele satului, acesta fiind un joc la fel de preţios ca cel al
caprei. Urările şi datinile sunt asemănătoare, doar personajul principal fiind
diferit (capra, respectiv ursul).
Dacă jocurile cu măşti, capra, ursul
le-am descris ca fiind jocuri îndrăgite de gospodari, căiuţii oferă cel mai
frumos spectacol. Jocul lor fiind cel mai des întâlnit. Dacă ursul sau caprele
le găsim în una- două grupuri, caii sunt foarte numeroşi, ei având cea mai mare
densitate în arealul judeţului Botoşani.
Ca şi în teatrul folcloric, şi aici
întâlnim personaje: căiuţi de la 2 la 6, uneori şi mai mulţi, împăratul,
căpitanul, ciobanul, calfa, muzicantul. Dansul este specific satului şi este
însoţit de strigături. Acestea împreună cu măştile şi costumele dau
spectaculozitate jocului de Căiuţi.
Alt obicei , care de altfel este
întâlnimt pe tot cuprinsul ţării este împodobirea bradului de Crăciun, cu
jucării, lumini, globuri, beteală. Obiceiul este de dată recentă (se întâlnea
în România, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numai în casele nemţilor
care locuiau prin oraşele mari) şi nu face parte din tradiţiile vechi româneşti,
ci a fost preluat din Occident. Românii aveau obiceiul de a împodobi un pom, o
ramură verde, doar la nuntă şi la înmormantarea unui tânăr nenuntit. Cu toate
acestea, specialiştii vorbesc despre existenţa, la sate, a unui pom de fasole
sau din paie. Alţii preferau pomul "de vâsc", ţinut astazi în casă de
Anul Nou, cu credinţă că aduce noroc.
Acum Crăciunul este o sărbătoare de
familie, când se adună copiii, părinţii şi nepoţii la masă. Participa la
slujbele bisericii, îi primesc pe colindători, sau fac parte ei inşişi din
cete. Crăciunul este considerat sărbătoarea păcii, când orice conflict încetează.
În
calendarul românilor, acest ciclu de sărbători este foarte important. Este cea
mai lungă perioadă a anului când sărbătorile se ţin lanţ, cea mai bogată în
semnificaţii şi evenimente creştine; cea care îi leagă pe români mai mult de
tradiţiile populare şi de locurile natale; cea care impune comunităţii
româneşti alte ierarhii, altă stratificare socială decât cea obişnuită; este
perioada care, în multe locuri, te transportă intr-o lume străină parcă de obişnuintele
cotidiene - o lume în care e, cu adevărat, sărbătoare.
BIBLIOGRAFIE:
- Iuliana,
Băncescu, “ Obiceiuri tradiţionale din România. Sărbători în imagini”,
editat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovara Culturii
Tradiţionale Româneşti, Bucureşti, 2006
- Gheorghe,
Burac, “Comuna Vlăpsineşti-Datini etno-folclorice”, ed. Agata, Botoşani,
2007
- Andiescu,
Silvia şi Vasile, “Teatru folcloric şi jocuri de căiuţi din judeţul
Botoşani”, Botoşani, 1997
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu