P.i.p Hriţuc
Camelia, Şcoala Gimnazială Nr. 12 Botoşani
P.i.p Alexa Ana,
Şcoala Gimnazială Nr. 12 Botoşani
Sărbătorile
de iarnă, având ca punct central Crăciunul, încep cu sărbătorile Sfinţilor Andrei
şi Nicolae, continuă cu Crăciunul şi Anul Nou, care la noi este primit cu mai
multă bucurie şi fast decât în alte părţi şi se sfârşesc cu Boboteaza şi
Sfântul Ion.
Crăciunul
este sărbătoarea cea mai încărcată de obiceiuri, tradiţii, rituri, practici, credinţe.
În aşteptarea lui, oamenii devin mai buni, mai generoşi , mai optimişti,
sperând că Naşterea Domnului şi Anul Nou vor veni cu pace, sănătate, şi
bucurie. Însuşirea fundamentală a sărbătorilor de iarnă este bucuria, speranţa
cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei
noi etape din viţă, fiind şi începutul unei perioade de vegetaţie din viaţa
sătenilor. Acesta este momentul de a saluta cu bucurie Naşterea Domnului
şi venirea Anului Nou, de a-l întâmpina
cu cântece şi jocuri, daruri şi urări exprimate prin tradiţii şi obiceiuri
cunoscute , ca: împodobirea bradului, colindele, Jocul caprei, Jocul căluţilor,
Pluguşorul, Sorcova.
Tradiţia
împodobirii bradului şi a casei cu crenguţe de brad este un obicei relativ nou,
preluat pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de la ţările germanice. Prin
forma sa triunghiulară, bradul simbolizează Sfânta Treime, iar podoabele cu
care bradul este împodobit, semnifică bogăţia şi cunoaşterea, ca şi pomul sacru
din Grădina Edenului.
În zilele noastre, împodobirea bradului este
una din cele mai iubite datini, atât în mediul rural , cât şi în mediul urban,
odată cu aşteptarea în seara de Ajun lui
Moş Crăciun. Copiii ştiu că Moş Crăciun aduce daruri mai multe celor care au
fost cuminţi. Acesta este şi astăzi un argument foarte serios şi o
motivaţie convingătoare pentru copii,
care se străduiesc să devină mai harnici, mai cuminţi, mai ascultători pentru
ca anul viitor să primească mai multe daruri.
Sărbătoarea
Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul şi cu
Steaua, pentru a vesti Naşterea Domnului. De asemenea, o veche tradiţie este
„mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii
comunităţii locale, cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi
creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale, cântate, închinate
Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în istoria poporului român.
Evocând momentul când, la naşterea lui
Iisus s-a ivit pe cer steaua care i-a
călăuzit pe cei trei magi la locul naşterii, copiii câte trei, ca cei trei
magi, merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare..” purtând cu
ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun”,
casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de
gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani.
Jocul caprei este un obicei străvechi,
exponent peste veacuri al spiritualităţii populare, fiind păstrat şi astăzi în
toate satele din judeţul Botoşani.
Obiceiul este definit de costumul de „Capră”, dar şi de celelalte elemente
specifice: obiecte de recuzită, texte literare şi muzicale, dans. Costumul este
confecţionat dintr-un cap care să redea cât mai real forma capului de capră
sculptata în lemn, maxilarul inferior este mobil, în timpul dansului acesta
este acţionat fiind tras de o sfoară, producând sunetul unei clămpăniri în ritm
de fluier sau a strigăturilor interpretate de către cioban, cum ar fi : Ţa, ţa
, ţa, căpriţă, ţa. Pentru a corespunde cât mai mult cu realitatea, capul este
încadrat de două corniţe împodobite cu oglinzi şi panglici, fixat apoi pe un
băţ care se sprijină pe pământ. Corpul personajului care interpretează capra
este acoperit cu a scoarţă, peste care se coase diferite panglici, deşi până nu
demult corpul caprei era acoperit cu stuf. Dansul caprei este săltăreţ, imitând
rolul zvăpăiat al acestor animale, totul desfăşurându-se pe ritmul şi în
acordul cântecului unui fluieraş. Ca şi la jocul urşilor, la jocul caprei sunt
întâlnite mai multe faze, printre care îmbolnăvirea, moartea şi reînvierea.
Jocul
căiuţilor are o valoarea deosebită pentru săteni, fiind unul dintre cele mai frumoase
jocuri. Tinerii ce formează grupurile de căiuţi sunt , în general, foarte buni
dansatori, manifestând prin joc dinamismul şi forţa vitală a tinereţii. Dansul
căiuţilor exprimă curajul şi voinicia, vitejia celor ce plecau să-şi apere
hotarele ţării. Tricolorul este întotdeauna prezent la costumele căiuţilor. Cei
care îmbracă costumul de căiuţ sunt dotaţi cu capete de cal , confecţionate din
lemn şi îmbrăcate în pânză albă, venind şi cu alte elemente ornamentale:
oglinzi, beteală, panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de
obicei, o covată găurită la mijloc, acoperită de o fustanela din pânză albă,
peste care se aplică elemente decorative. Căiuţii sunt grupaţi în cete conduse
de un căpitan. Jocul acestor tineri care
interpretează dansul căiuţilor se desfăşoară faţă în faţă, radial, în linie şi
în cerc, sub comanda căpitanului, amintindu-ne parcă , de un atac cavaleresc.
Se spune că în credinţele străbune, calul avea o funcţie de apărare, ocrotire a
caselor şi a bisericilor, de duhurile rele. Astăzi, jocul căiuţilor este
reprezentat nu pentru semnificaţiile
simbolice ancestrale, cât pentru frumuseţea jocului.
Jocul
ursului
Pregătirea
costumului de urs pentru seara de Anul Nou, se face din timp, cu o deosebită
minuţiozitate, capul de urs este confecţionat dintr-un suport metalic , astfel
încât să redea cât mai real forma de cap a animalului, peste care se întinde o
piele de miel, fiind împodobit ulterior cu şiraguri de mărgele. Tinerii care
îmbracă acest costum, poartă de gât în jos un cojoc lung întors pe dos sau o
blană de oaie, în mână ţin un toiag, având la unul dintre capete un lanţ scurt
de care se prinde un franj de culoare roşie. Cetele de urşi sunt formate din 3,
până la 6 personaje, conduşi de un ursar, costumul acestuia fiind confecţionat
dintr-un material în care predominantă
este culoarea roşie. Tinerii cei mai vânjoşi ce îmbracă aceste măşti, au ocazia
de a-şi etala forţa şi iscusinţa, caractere des întâlnite la urs, ridicându-şi
ursarul pe bâte şi purtat pe umerii acestora, îşi fac loc prin mulţimea adunată
la această desfăşurare de parade mascate, ce au loc în ultima zi a anului.
Jocul urşilor este imprimat după un ritual mai vechi în care se mimează moartea ursului, apoi
reînvierea, rotirea acestora în cerc şi ridicarea pe toiag, făcând parcă aluzie
la depăşirea iernii acestui animal prin hibernare şi venirea primăverii, simbol
al regenerării vegetaţiei. Jocul
urşilor este la fel de apreciat ca şi jocul căiuţilor, fiind foarte spectaculos.
Tonul
pluguşorului sau uratul este dat de către copiii care, în ultima zi din an, în
preajma amiezii, încep a umbla pe la case rostind urături şi primind în schimb
colaci, fructe sau bani, după posibilitatea gazdelor. Urătura cea mai des
întâlnită este Pluguşorul, fiind strâns legată de mitul fertilităţii. Către
seară, copiii se retrag fiecare pe la casele lor, făcând loc cetelor de mascaţi
formate din urşi, căiuţi , capre etc. Deşi
nu se mai cunoaşte în totalitate sensul acestor semnificaţii şi simboluri,
întreg procesul ritualic ala cestor datini se desfăşoară păstrând tradiţia „din
tată-n fiu”, măştile de o adevărată măiestrie, întruchipând diferite figuri
mitologice, costumele, excelare învăţatului jocului ce îl vor executa cetele şi
întreaga recuzită sunt pregătite din timp, necesitând multă atenţie şi respect,
toate acordate acestor obiceiuri.
Bibliografie:
1.
Ghinoiu Ion, „Mică enciclopedie de tradiţii româneşti”, Editura Agora, Bucureşti,
2008
2.
Ghinoiu Ion, „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu