Manea-Nutescu Elvira
Scoala Gimnaziala Nr.1 Baluseni
|
|
„ ... Cum oare vom rămâne un
popor şi nu o simplă populaţie într-o lume fără sat, fără cultură folclorică
majoră şi completă cum a fost a noastă ...”
Constantin Noica
|
Obiceiurile şi tradiţiile
care patronează anumite sărbători vin, desigur, din stratul precreştin al
culturii noastre populare. Există foarte bine păstrate în cultura noastră
tradiţională la nivelul credinţelor, obiceiurilor, ceremonialurilor, diverse
aspecte particulare de manifestare care se sprijină pe o concepţie de viaţă
bine fundamentată a propriului popor.
Obiceiurile populare
româneşti urmează o succesiune potrivit calendarului popular. În evoluţia
normală, socială şi istorică, obiceiurile suferă schimbări adecvate momentului
respectiv, capătă nuanţări specifice după zonele etnografice în care se
desfăşoară. Derularea obiceiurilor începe cu luna martie, deoarece în vechime
era considerată ca început de an. Nu am avut în vedere succesiunea cronologică
a tuturor obiceiurilor din cadrul fiecărei luni şi al fiecărui anotimp, ci
ne-am oprit cu predilecţie la acelea care ni s-au părut relevante pentru scopul
principal urmărit, acela de a descoperi şi detalia structurile pe care se
construiesc cele mai multe obiceiuri şi tradiţii populare din zona Moldovei.
|
|
Luna decembrie este cea
mai iubită şi aşteptată de către noi toţi, deopotrivă copii şi adulţi.
Decembrie este luna încărcată de dragoste şi iubire faţă de semeni, dărnicie şi
milostenie. Este luna în care îi aşteptăm pe Moş Nicolae şi Moş Crăciun.
În concepţia populară Moş Nicolae era socotit „făcător de bine, milostiv,
protector al casei, al celor de călătoresc pe ape, aducător de noroc pentru
femei, dar mai ales pentru fetele nemăritate”. Sărbătoarea Sfîntului Nicolae
prefigurează victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului.
Tradiţia populară bucovineană îl închipuie pe Sfîntul Nicolae ca al doilea
sfânt făcut de Dumnezeu, stând la stânga părintelui ceresc. Se crede că în
noaptea de Sfîntul Vasile, Dumnezeu şi Sfîntul Nicolae stau la masă arătându-se
lumii în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de 3 ori. Intr-o colindă
publicată de Sabin Drăgoi se spune: “Dar la masă cine-mi şade ? / Şade-mi
dragul Dumnezeu / Cu sfinţii pe lîngă El / Şi cu sfete Nicolae.” La Sfîntul
Nicolae, după credinţa multora, începe iarna: “Dacă ninge în ziua lui, se zice
că Sfîntul Neculai îşi scutură barba” –
S.Fl.Marian în Sărbătorile la români, I, 1892 spune: “Dacă a
venit SînNicoară pe cal alb, Sîntion va merge pe cal negru, adică va aduce
iarna.” Calitatea Sfîntului Nicolae (Moş Nicolae) de “dăruitor” se leagă de
prezenţa sa la începutul unui nou ciclu temporal (iarna). Darurile simbolice de
Moş Nicolae se pun în ciorapi sau ghete, ambele simbolizând mersul, păşirea în
ceva nou, necunoscut. Moşul Nicolae va fi secondat, în acest sens, de Moş Ajun
şi Moş Crăciun.
Simbol al marii sărbători creştine Naşterea Domnului, moş
Crăciunul din tradiţia populară românească, încorporează în întruchiparea şi
constituirea sa mai multe accepţiuni; prima şi cea mai veche este aceea de zeu
solar. Intr-o reprezentare pe care o regăsim în vechi colinde româneşti,
Moş Crăciun este moşul “cel mai de demult”, “ăl bătrân”, al cărui veşmânt ni-l
arată ca stăpân al cerului şi al pămîntului: “Moş Crăciun mai mare /
Că-i mai de demult / … In veşmânt mohorît / Lung mi-i, largul în pămînt / Pe la
poale-i poliit / Pe la margini mărginit / Jur, prejur de mînecele / Lucesc
stele mărunţele / Intre doi umeri ai lui / Lucesc doi luceferi / Dar în faţă şi
în dos / Dar în faţă ce-mi lucia ? / Lucia soare cu căldura / Dar în dos ce mai
lucia ? / Lucia luna cu lumina /… Mîna stîngă cruce-mi duce / Si în cea dreaptă
busuioc”. De o mare răspândire în cultura populară românească se bucură legenda
lui Crăciun, bătrânul aspru şi neîndurător, care îşi pedepseşte soţia, pe
Crăciuneasa, care era moaşă, pentru că a oferit găzduire Fecioarei Maria şi a ajutat la naşterea pruncului Iisus.
Copleşit de minunea înfăptuită, atunci când Crăciuneasa atinge faşa Pruncului
Sfânt, mâinile făcându-se de aur,
Crăciun se căieşte, se botează şi devine astfel primul creştin convertit
la naşterea Domnului: “Umblă Maica pe pămînt / Să nască pe Fiul Sfînt / Merge-n
sus şi iară-n jos / Că bate vînt friguros / Se luară, se duseră / Tocma-n
curtea lui Crăciun / Bună seara, Moş Crăciun /
Lasă-mă-n palatul tău / C-am să nasc pe Dumnezeu / Zise-atunci Moş Crăciun: / Du-te-n grajdul cailor / Ori în tîrla oilor / Ori în ieslea boilor / Că aicea n-ai ce face / Nu te las să naşti în pace !”.
Lasă-mă-n palatul tău / C-am să nasc pe Dumnezeu / Zise-atunci Moş Crăciun: / Du-te-n grajdul cailor / Ori în tîrla oilor / Ori în ieslea boilor / Că aicea n-ai ce face / Nu te las să naşti în pace !”.
O altă ipostază a lui Moş Crăciun în cultura populară
românească este cea întruchipată de Moş Nicolae “cel mai plăcut Dumnezeu”,
apărător şi protector al casei şi gospodăriei, moş cu barbă albă care vine cu o
sanie trasă de iepuraşi (ca şi Moş Crăciun) şi împarte daruri tuturor.
O altă reprezentare, este cea pe care o cunoaştem cu
toţii, a lui Moş Crăciun sub forma unui personaj legendar, binevoitor şi
generos, care aduce daruri pentru copii, dar şi pentru părinţii lor şi care a
pătruns în cultura românească pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
Dacă moş este Crăciunul, apoi moş trebuie să fie şi
vestitorul sosirii sale, adică Ajunul (Moş Ajun).
În ajunul Crăciunului şi în zilele următoare, omul
trebuie să se ferească să se certe sau să fie ocărât, fiindcă tot anul va fi în
ceartă şi ocară.
Un alt obicei răspândit în Moldova, este sfinţirea mesei
de ajun, datină foarte veche prin care preotul umblă cu Ajunul ca să sfinţească
masa şi să vestească Naşterea Domnului. Tot acum, se pregăteşte masa cu
mâncăruri de post. Nimeni nu are voie să descopere masa până nu intră preotul
pe uşă.
În dimineaţa de Crăciun este bine să ne spălăm pe faţă cu
apă curgătoare, luată anume dintr-o vale, pentru ca tot anul să fim curaţi ca
argintul, feriţi de bube şi beteşuguri care vor merge pe vale în jos.
Colindele, alt însemn sacru al Crăciunului, asemănătoare
cu cântecele de leagăn care “îl dezmiardă pe cel născut în Betlleem”, vin din
vremuri străvechi. In colinde găseşti şi mituri şi balade, cântece de leagăn,
bocete, descântece etc. Colindele sunt aşadar o expresie a veşniciei noastre.
Performerii colindelor sînt de obicei copiii, care sunt, în acest context,
hristofori (teofori), adică “purtători de Hristos (de Dumnezeu)” pe care îl
aduc prin cântecele lor în casele oamenilor şi în inimile lor.
Specialiştii în domeniu afirmă că nici un popor din lumen
u posedă o colecţie mai frumoasă şi variată de colinde precum poporul roman.
Un alt însemn sacru al Sfintei Sărbători a Crăciunului
este şi pomul de Crăciun. În afara datinei general răspândite a bradului
de Crăciun, care are şi ea certe rădăcini mitologice, arhetipale, obiceiul
pomului de Crăciun la români trebuie descifrat şi explicat, mai întâi, în
reprezentările sale străvechi. Este vorba de confecţionarea pomului vechi de
Crăciun românesc din paie de cereale, nuiele de salcie, din fire de cânepă pe
care se înşirau boabe de fasole albe, din scai, din vârf de fag. Aceste forme
arhaice s-au păstrat până în zilele noastre în Maramureşul istoric sau în părţi
ale Ardealului.
Bradul la noi, ca pom de Crăciun, nu are tradiţie
strămoşească, însă acest arbore sfânt face obiectul unui cult cu totul aparte.
Cultul Bradului împodobit trebuie legat de obiceiul de a
atârna de grinda casei, crengi de brad încă din vremurile biblice: crenguţa
Iesse, simbol al genealogiei lui Iisus, dar şi simbol al Pomului raiului. Azi pomul de Crăciun, încărcat cu jucării şi
daruri, e prezent în fiecare casă, deşi nu face parte din tradiţia pur
românească.
Un obicei de demult, între Crăciun şi Bobotează, este
acela de a „umbla cu Steaua”, stea luminoasă, întocmită cu meşteşug din brad şi
hârtie colorată. Cei ce umblă cu Steaua cântă colinde care amintesc de viaţa
Domnului; cei care anunţă steaua (mai ales copiii) vin la ferestre şi strigă:
„Cine primeşte / Stea frumoasă / Şi luminoasă, / Cu colţuri multe / Şi mărunte,
/ De la naşterea / Lui Hristos / Dăruite.” Steaua este poftită în casă (ori la
fereastră) şi atunci copii încep a cânta: „Steaua sus răsare / Ca o taină mare,
/ Steaua luminează / Şi adeverează / Steaua străluceşte şi lumii vesteşte /
...”.
Noaptea Anului Nou, trecerea din anul vechi în
anul nou, este considerată a fi un interval de timp al neliniştii, al fricii de
ceea ce va urma, acestea fiind pe fondul unui haos general, o
dezlănţuire a tuturor energiilor. Acest moment decisiv este perceput ca o
trecere efectivă ce antrenează toate resursele omului în confruntarea
dintre haos şi ordinea ce trebuie să se instaleze. Şi în zilele
noastre acest haos este marcat de travestiuri, deghizări, mascări rituale şi de
o explozie de exuberanţă verbală, gestuală, aparent incoerentă, care îşi are
justificarea în acest moment.
După obiceiul străbunilor daci în Noaptea de Anul Nou şi
în zilele următoare se îmbracă cojoace întoarse pe dos, sau piei de animale pe
care sunt cusute tălăngi, clopoţei şi panglici colorate care întruchipează
animale ca ursul, cerbul şi capra.
Minunate şi pline
de semnificaţie sunt aceste jocuri "ale animalelor" în timpul cărora
se rostesc sacadat strigături în ritmul muzicii şi tobelor proprii.
Mulţimea şi diversitatea jocurilor de Anul Nou poate fi
reluată oricând în contexte adecvate.
Magia lunii decembrie este un prilej de bucurie şi
încântare pentru şcolarii de la toate nivelele de vârstă.
Fiecare zi petrecută în scoala în această perioadă este
aşteptată cu plăcere şi curiozitate sorbind cu nesaţ din povestirile, colindele
şi minunatele jocuri în care îi imită pe adulţi cu gingăşia şi puritatea
sufletului de copil.
Misiunea noastră, a cadrelor didactice, este de a păstra
cu sfinţenie aceste obiceiuri şi a le transmite generaţiilor viitoare, pentru o
dreaptă înţelegere a ceea ce suntem, a ceea ce am fost şi mai ales pentru o
bună cunoaştere a moştenirii noastre tradiţionale, aceea pe care nu ne-o poate
lua nimeni, oricât de săraci am fi, pentru că ea este, de fapt, expresia
bogăţiei noastre spirituale.
Bibliografie
1. Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed.
Amarcord, Timişoara, 2001
2. Elena Niculita-Voronca, Lucia Berdan, Victor Durnea, Datinile şi
credinţele poporului român: adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol.1. Ed.
Polirom, Iaşi, 1998
3. Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988
4. I.Muşlea, O.Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la
chestionarele lui B.P:Haşdeu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970
5.”Traditii si obiceiuri populare”,Simpozion International Lugoj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu