Prof. înv. pr. Pescaru Ştefania Roxana
Şcoala Gimnazială Centrală Câmpina, Prahova
Obiceiurile legate de sărbători fac parte
din cultura tradiţională a neamului nostru. Este o mare bucurie că încă se mai
păstrează în unele zone ale ţării aceste datini care ne ajută să înţelegem
sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de Marele Praznic.
Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă a
neamului din care facem parte.
Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului
român pentru că exprimă înţelepciunea populară a acestui neam, sunt esenţe ale
bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite şi mai fastuoase s-au dovedit
a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului şi de sărbătorirea Anului
Nou. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde
pe lângă colindele propriu-zise - cântece de stea, vifleemul, pluguşorul,
sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (turcă, cerbul, brezaia), teatrul popular,
dansuri (căluţii, căluşerii) - şi o seamă de datini, practici, superstiţii,
ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine.
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele
Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele
obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, exista obiceiul ca flăcăii să
umble cu turcă, capra sau brezaia.
Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capră, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".
Aceasta se pare că îşi are originea în obiceiurile românilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.
Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi; apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi mulţumind se îndepărtează.
Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capră, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".
Aceasta se pare că îşi are originea în obiceiurile românilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.
Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi; apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi mulţumind se îndepărtează.
Asemănător cu “Capra” este obiceiul de a
umbla cu “Ursul”, această datină avându-şi de asemenea originea într-un
cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a gospodăriei.
Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri şi pe
spate blana unui astfel de animal, având în jurul urechilor nişte ciucuri
roşii.
În timp ce ursul mormăie şi joacă în
ritmul tobelor şi al fluierăturilor, ursarul strigă: “Joacă bine, măi Martine,
/ Că-ţi dau pâine cu măsline”. “Ursul” este însoţit de un grup de colindători
mascaţi şi costumaţi, care reprezintă diverse animale sau personaje şi care îl
aţâţă prin strigături.
La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă sănătate, fericire, recolte
bogate, mese îmbelşugate şi la mulţi ani.
,,Steaua" este un colind care
începe din prima seară a Crăciunului şi se încheie la Bobotează.
De la Crăciun
şi până la Bobotează
copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele
creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui
Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat
poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile
agricole. Obiceiul de a merge cu pluguşorul contribuie la veselia generală a
Sărbătorilor de Anul Nou, pluguşorul colorează desfăşurarea acestei sărbători
de Anul Nou cu acele elemente care ilustrează una dintre principalele ocupaţii
ale poporului nostru - agricultură şi creşterea animalelor.
Pluguşorul copiilor este tot un obicei străvechi agrar. În ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei, tălăngi etc
Pluguşorul copiilor este tot un obicei străvechi agrar. În ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei, tălăngi etc
Sorcova
este obiceiul conform căruia în dimineaţa zilei de 1 ianuarie copiii, dar şi
cei mari, merg şi seamănă, simbolic, cu boabe de grâu şi orez, pe care le
aruncă în casă şi asupra celor din casă. Versurile însoţite de urări specifice
diferă de la o zonă la alta „Sorcova, vesela/ Să trăiţi, să-mbătrâniţi/ Ca un
măr, ca un păr, ca un fir de trandafir/ Tare ca piatra, iute ca săgeata/ Tare
ca fierul, iute ca oţelul/ La anul şi la mulţi ani” sau, o variantă mai scurtă
„Sorcova veselă/ Să trăiţi să înfloriţi/ Ca merii, că perii, în mijlocul verii/
Că toamna cea bogată de toate-mbelşugată/ La anul şi la mulţi ani”.
Nu putem încheia fără a aminti obiceiul cel
mai iubit de copii: datina Bradului de Crăciun - o practică veche, pe care unii
o consideră chiar mai veche decât creştinismul şi care simbolizează “pomul
vieţii”. Cei care îi atribuie o semnificaţie creştină spun că bradul este
“pomul cunoaşterii binelui şi răului”, împodobirea acestuia cu mere roşii
amintind de păcatul originar. De altfel, aşa a fost consemnat istoric primul
brad împodobit despre care vorbesc documentele: în anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg , într-o
piaţă publică, un brad împodobit cu mere
roşii. Această tradiţie germană a cucerit rapid Europa, dar şi - mai apoi -
America şi restul continentelor, prin intermediul coloniştilor care au populat
Lumea Nouă. În zilele noastre, în ajunul Crăciunului, în fiecare casă se
împodobeşte câte un brad (cu beteală, globuri, figurine, ghirlande, bomboane,
artificii şi lumânări sau beculeţe).
Crăciunul
mai este numit şi sărbătoarea familiei; este ocazia când toţi se reunesc,
părinţi, copii, nepoţi îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună
în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor
avea un an mai bogat.
Bibliografie
- I. Nicolau, Ghidul
sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
- M.Pop,
Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Minerva, Buc., 1976.
- www
didactic.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu