Obiceiuri de sărbători - parte integrantă din cultura tradiţională a neamului nostru

                                            Prof. înv. pr. Pescaru Ştefania Roxana

                                                         Şcoala Gimnazială Centrală Câmpina, Prahova

Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului nostru. Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale ţării aceste datini care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de Marele Praznic. Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă a neamului din care facem parte.

Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea populară a acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite şi mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului şi de sărbătorirea Anului Nou. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise - cântece de stea, vifleemul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (turcă, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii) - şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine.

Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, exista obiceiul ca flăcăii să umble cu turcă, capra sau brezaia.
           Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capră, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
       Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".
Aceasta se pare că îşi are originea în obiceiurile românilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.
Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi; apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi mulţumind se îndepărtează.

Asemănător cu “Capra” este obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această datină avându-şi de asemenea originea într-un cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a gospodăriei.

         Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri şi pe spate blana unui astfel de animal, având în jurul urechilor nişte ciucuri roşii.

         În timp ce ursul mormăie şi joacă în ritmul tobelor şi al fluierăturilor, ursarul strigă: “Joacă bine, măi Martine, / Că-ţi dau pâine cu măsline”. “Ursul” este însoţit de un grup de colindători mascaţi şi costumaţi, care reprezintă diverse animale sau personaje şi care îl aţâţă prin strigături.

         La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă sănătate, fericire, recolte bogate, mese îmbelşugate şi la mulţi ani.

         ,,Steaua" este un colind care începe din prima seară a Crăciunului şi se încheie la Bobotează.

          De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul de a merge cu pluguşorul contribuie la veselia generală a Sărbătorilor de Anul Nou, pluguşorul colorează desfăşurarea acestei sărbători de Anul Nou cu acele elemente care ilustrează una dintre principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultură şi creşterea animalelor.
          Pluguşorul copiilor este tot un obicei străvechi agrar. În ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei, tălăngi etc

            Sorcova este obiceiul conform căruia în dimineaţa zilei de 1 ianuarie copiii, dar şi cei mari, merg şi seamănă, simbolic, cu boabe de grâu şi orez, pe care le aruncă în casă şi asupra celor din casă. Versurile însoţite de urări specifice diferă de la o zonă la alta „Sorcova, vesela/ Să trăiţi, să-mbătrâniţi/ Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir/ Tare ca piatra, iute ca săgeata/ Tare ca fierul, iute ca oţelul/ La anul şi la mulţi ani” sau, o variantă mai scurtă „Sorcova veselă/ Să trăiţi să înfloriţi/ Ca merii, că perii, în mijlocul verii/ Că toamna cea bogată de toate-mbelşugată/ La anul şi la mulţi ani”.

             Nu putem încheia fără a aminti obiceiul cel mai iubit de copii: datina Bradului de Crăciun - o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât creştinismul şi care simbolizează “pomul vieţii”. Cei care îi atribuie o semnificaţie creştină spun că bradul este “pomul cunoaşterii binelui şi răului”, împodobirea acestuia cu mere roşii amintind de păcatul originar. De altfel, aşa a fost consemnat istoric primul brad împodobit despre care vorbesc documentele: în anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg, într-o piaţă  publică, un brad împodobit cu mere roşii. Această tradiţie germană a cucerit rapid Europa, dar şi - mai apoi - America şi restul continentelor, prin intermediul coloniştilor care au populat Lumea Nouă. În zilele noastre, în ajunul Crăciunului, în fiecare casă se împodobeşte câte un brad (cu beteală, globuri, figurine, ghirlande, bomboane, artificii şi lumânări sau beculeţe).

Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei; este ocazia când toţi se reunesc, părinţi, copii, nepoţi îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.

Bibliografie 

1. I. Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
2. M.Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Minerva, Buc., 1976.
3. www didactic.ro