|
Prof.
Nichita Florica
Şcoala Gimnazială,,Octav Băncilă”
Corni-Botoşani
|
|
,,Aho, aho,
copii şi
fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi şi cuvântu-mi ascultaţi”!
|
|
După Crăciun, taina sărbătorilor de
iarnă continuă la Anul Nou să străbată hotarul vremurilor, introducându-l pe
om intr-o altă lume, parcă guvernată de forţele ascunse dar capabile să
influenţeze cursul normal al vieţii, înrădăcinându-ne în mitul ancestral,
legănd punţi nevăzute între om şi cosmos, între om şi mediu, între om şi
oameni. Fiecare dintre ceremonialuri are rolul de a transfigura mitic munca
zilnică (ocupaţiile, meşteşugurile, îndeletnicirile casnice etc.) cât şi
etapele cruciale din evoluţia biologică a indivizilor (naşterea, cărătoria,
moartea), în scopul sincronizării şi armonizării lor cu marile ritmuri ale
biocosmosului.În manifestările legate de Anul Nou se integrează cetele care
umblă cu pluguşorul, capra, urşi, corbi, împăraţi, căiuţi, jieni, codreni,
babe şi moşnegi, căldarari, păpuşari, miri si mirese, draci etc., care sunt
cu mult mai bogate în conţinut.
Uratul
cu pluguşorul începe în ajunul Anului Nou. Un obicei foarte răspândit
şi practicat în zona noastră în Ajunul Anului Nou, precum şi în seara şi
noaptea Anului Nou este „Pluguşorul”.
Colindătorii
urează de sănătate şi belşug. Oraţia este adresată gazdelor, textul fiind un
real manual versificat al practicilor agricole şi are rolul de a proteja casa
colindată. În pocnet de bici, în sunet de clopoţel sau de talangă colindătorii
îşi spun urarea însoţită de refrenul „Ia mânaţi măi ... hăi, hăi!”. Vorbind
despre aratul pământului cu 12 boi, despre semănatul, seceratul şi măcinatul
grâului, pluguşorul este datina românească prin care se zugrăveşte cu multă
poezie deprinderea principală a poporului nostru, agricultura. Copiii umblă
cu pluguşorul şi îşi procură clopote, tălangi, bice şi
harapnice împodobite cu lână şi ciucuri. Biciul are codiriştea lungă şi
împletitura subţire, fiind cel folosit de căruţaşi la îndemnatul calului;
harapnicul are codoriştea groasă, scurtă, iar împletitura lungă şi este
utilizat de obicei pentru boi. Adesea, cozile biciului şi harapnicului sunt
ornamentate cu crestături, iar împletitura este impodobită cu ciucuri şi
pănglicuţe. Ajungând sub fereastra casei unui gospodar, copiii încep a ura.
De obicei unul vorbeşte, ceilalţi agitând clopotele şi plesnind din bici. Din
recuzita plugului face parte şi buhaiul, o putinică sau o cofă, legată la
gură cu o piele de vită. La mijlocul pieii este o gaură prin care se trece
părul de cal. Prin frecarea părului cu mâna umezită, buhaiul scoate un sunet
cu care se acompaniază urarea. Uneori buhaiul este împodobit, i se pun coarne invelite in hartie colorată şi ciucuri. Copiii
umblă cu pluguşorul mic numai seara. Noaptea, cand se porneşte plugul mare,
ei se retrag. Uratul cu plugul mare se face de către flăcăi şi oameni maturi.
La un plug împodobit cu panglici, ciucuri, hărtii colorate, crengi verzi si
clopote si înjugă vitele. Se foloseşte şi la ceata mare toată recuzita
existentă la plugul mic, inclusiv buhaiul. Ceata poate fi mai mare. Se umblă
de la casă la casă cu uratul de belşug în noul an. Versurile cuprind
descrierea muncilor agrare.
În afară de pluguşor, de Anul Nou se
practică nenumărate alte obiceiuri de către cete de feciori sau chiar maturi.
Tot procesul urării de anul nou are un aspect complex de teatru popular, in
care fiecare personaj îşi are rolul, textul, costumul, masca şi recuzita sa
proprie, pe baza unei regii tradiţionale, care mereu se îmbogăţeşte chiar
până în actualitate. Făcând o statistică a personajelor din cadrul urătorilor,
ajungem la următoarea listă: capra,
cerbul, ursul, calul, turca, anul nou sau anul vechi, babele, moşii, ţiganii,
mocănaşii, dracii, turcii, împăraţii, generalii, pandurii, haiducii, damele,
miri şi mirese, doctori, boieri, negustori etc. Apariţia pe uliţele
satelor contemporane în seara de ajun a Anului Nou, a Urşilor, Caprelor,
Cerbilor, Căiuţilor, Moşilor şi Babelor, Frumoşilor şi Urâţilor, etc. alături
de pluguşor şi buhai nu este determinată doar de sensul ludic al petrecerilor
de Revelion, ci şi de o motivaţie mult mai profundă: convingerea că
respectand „legea pământului” (obiceiul moştenit) oamenii vor putea dobândi,
în anul care vine, belşugul si rodnicia holdelor, a turmelor şi livezilor,
dar si sănătatea şi puterea mult dorite.
În costumaţii de o inegalabilă fantezie,
întruchipând cele mai bizare creaturi, mascaţii însoţiţi de muzicanţi şi
nenumaraţi curioşi, încep a umple uliţele satului, stârnind larma şi făcând
tot felul de ghiduşii. La adăpostul măştilor, gesturile şi mişcările moşilor,
babelor, turcilor, ţiganilor şi altor asemenea personaje capătă o valoare
simbolică, dincolo de normalitatea şi banalitatea cotidianului. Odată cu
seara, parada desfăşurată în faţa mulţimii adunate in centrul satului se
transferă pe la casele oamenilor. Specific majoritătii aşezărilor este
reunirea tuturor personajelor mascate intr-o singură ceată, numită Banta.
Această numeroasă grupare de personaje mascate poate depăşi uneori o sută de
persoane. Conducătorul tuturor este „Calfa”, un fecior frumos, destoinic şi
corect, demn de încrederea întregului sat. Calfa nu poartă mască. El este
îmbrăcat in frumoase haine ţărăneşti de sărbătoare, iar ca însemn al rangului
ceremonial ce-l deţine, poartă căciulă neagră din astrahan, împodobită cu
panglici şi mărgele. In cadrul cetelor complexe, scenariul specific fiecărui
obicei – capra, urs, caiuţi etc – se desfăşoară pe rând, Calfa comandând
ordinea intrării lor în scenă. Grupurile de „Urâţi” şi „Frumoşi” au rolul de
a intreţine o atmosferă de veselie exuberantă. „Urâţii” fac cele mai năstruşnice
fapte: se dau peste cap, fugăresc fetele şi le mânjesc cu funingine, se bagă
pe sub paturi, se urcă prin copaci, caută prin cămări şi în oalele cu mâncare
şa.m.d. „Negustorii” şi „Căldărarii” îşi dispută fiecare câte ceva, iar dialogul
este plin de o suculentă ironie.
Capra este un personaj mito-zoomorf cu largă răspândire; ea îşi
subordonează toate celelalte personaje care o înconjoară: „Moşii”, „Babele”,
„Ciobanul”, „Mireasa” etc. Capra este o prezenţă fascinatorie care se
caracterizează printr-o vitalitate excesivă, reuşind să capaciteze întreaga
asistenţă prin dezinvoltura pantomimei şi expresivitatea ţinutei. În unele
sate, numărul caprelor poate ajunge la 6-8 exemplare, fiind înconjurate şi de
alte personaje mascate, fără o identitate mitologică. În desfăşurarea
tradiţională a obiceiului, Caprele alcătuiau cete separate. În această
ipostază, când trebuiau să intre în casa, ele erau chemate de Ciobani cu
strigături. Jocul Caprelor se desfăşoară pe fond muzical, iar Ciobanul
rosteşte urări pline de haz. În momentul când Capra se îmbolnăveşte şi cade
la pământ, Ciobanul intră în panică, se agită şi poartă un dialog straniu cu
animalul. Când Capra reînvie, spre bucuria tuturor, glumele şi ironiile isi
reiau cursul.
Ursul
este o prezenţă la fel de agreată în obiceiurile de Anul Nou. În spaţiul românesc
cultul ursului îşi află originile în zorii civilizaţiei (paleolitic). La
geto-daci ursul era considerat un animal sacru, cu multiple virtuţi
simbolice. El apărea şi în cultul lui Zalmoxis, numele acestuia fiind derivat
de la însăşi blana ursului (zalmos = blana de urs). Din bogatul simbolism al
ursului s-au păstrat, până astăzi, unele credinţe care atesta venerarea
animalului. În desfăşurarea jocului ritual al Ursului – etalare de forţă,
vitalitate şi dibăcie – se mai pot vedea şi acum câteva secvenţe care
evidenţiază credinţele referitoare la urs ca simbol al perpetuei regenerari
vegetale. Rostogolirea Urşilor în cerc, bătutul şi moartea acestora, apoi învierea
miraculoasă, redau metaforic succesiunea anotimpurilor ce stau sub semnul
acestui animal, capabil să învingă iarna şi să ştie când vine primăvara cu adevărat.Capul
măştilor de urs se bucură de o atenţie specială. Utilizând aproape aceleaşi
materiale, creativitatea localnicilor a impus o varietate tipologică extrem
de mare. Spectaculozitatea acestui tip de mască constă în bogaţia şi
diversitatea podoabelor ce îi sunt aplicate: panglici multicolore, mărgele,
beteala, ciucuri de lână, flori artificiale. Jocul Ursului este condus de
„Ursari” care îi îndeamnă să evolueze in ritmul unor melodii locale cum ar fi
Ursăreasca şi Mărunţica.
Calul
este o altă întruchipare plastică a unor simboluri puternic mitologizate in
tradiţiile româneşti şi universale. Frumos, agil, sprinten, dar şi foarte
nervos si imprevizibil în mişcările sale, calul este un animal îndrăgit de săteni,
calul reprezentând pentru localnici nu numai un animal de fală ci şi expresia
unui simbolism extrem de complex. Din această perspectivă, calul este
simbolul vieţii tumultoase şi al morţii.Calul are şi funcţii apotropaice, de
protejarea gospodăriilor şi chiar a bisericilor. În cadrul obiceiurilor
tradiţionale de Anul Nou, jocul Calului (Căiuţii) este practicat pentru
aceste motivaţii simbolice, dar şi pentru spectaculozitatea dansului
interpretat de purtătorii măştilor de Cal. Tinerii aleşi să poarte aceasta
costumaţie rituală trebuie să fie excelenţi dansatori şi cunoscători
desăvârşiţi ai repertoriului zonal, deoarece, conform credinţelor străvechi,
ei sunt călăreţii ce exprimă vitalitatea şi forţa tinereţii, virtuozitatea şi
exuberanţa, dar şi înţelepciunea cunoaşterii mişcărilor armonioase. Cei mai
vestiţi dansatori provin din satul Sarafinesti. Aici jucatorii execută, în
cerc sau în linie – faţă în faţă – adevărate „sarje de cavalerie”, în ritmul
melosului local. Masca de Cal cunoaşte multe variante plastice. Capul Calului
este sculptat din lemn, capul şi gâtul animalului fiind acoperite cu panză
colorată (albă, roşie sau neagră), prevăzute cu coamă din păr de cal şi bogat
împodobite cu oglinzi, mărgele, panglici multicolore, flori naturale şi
artificiale, beteală etc. Pentru a fi purtat în timpul jocului, acest cap
este fixat într-un suport din lemn – o covată găurită la mijloc sau două vesce
de la ciur – care se acoperă cu un covor sau un fel de fustă albă din panză.
Peste aceste tesături se cos diverse elemente decorative (batiste, panglici,
ştergare etc).
O altă categorie de măşti şi costumaţii
rituale amplu reprezentată în obiceiurile de Anul Nou sunt Urâţii. Masca de
cap evidenţiază în mod original şi expresiv, caricatural cele mai urâte şi
respingătoare racile ale caracterului uman. Ochii, nasul, gura, urechile şi
părul sunt îngenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrâneţea (Moşii, Moşnegii,
Babele), identitatea etnică (ţigani, turci, cazaci, armeni), specificul unor
profesiuni (negustor, doctor, felcer, pădurar) şi, nu în ultimul rând,
Moartea şi Dracii. Fiecare personaj poartă măşti hidoase si veşminte cât mai
bizar asociate. În timpul colindatului, Urâţii formează grupuri independente
pentru a capacita asistenţa şi a crea buna dispoziţie. In opoziţie cu aceştia
şi apărând mai târziu in cadrul obiceiurilor practicate de Anul Nou, apar
Frumoşii: „Împărat”,
„Ministru”, „General”, „Jandarm”, „Irozii”, „Damele”, „Căpitanii” etc.La
hotarul dintre cele două categorii de personaje mascate, „Urâţii” şi „Frumoşii”, şi-a făcut apariţia în cadrul obiceiurilor de Anul
Nou – Nunta tărănească. Creaţie locală, în spiritul structurilor ceremoniale
consacrate, această manifestare este o abordare caricaturală, plină de umor şi
de ironie, a nunnii tradiţionale. „Alaiul
de nuntă” reuneşte, conform canoanelor zonale, toate rangurile ceremoniale:
mirele si mireasa, naşul şi nănaşa, vătăjeii şi druştele, cuscrii şi nuntaşii.
Spectacolul oferit este grandios: un alai de persoane îmbrăcate într-o ţinută
impecabilă – costume populare de maximă autenticitate – însoţiţi de muzicanţi,
avansează solemn pe uliţele satului. Ceea ce atrage atenţia însă, este masca ;
aceasta acoperă figurile principalilor interpreţi. In mod ingenios sunt
evidenţiate defectele fiecăruia: mirele este un fecior mic si gras, uneori
cocoşat sau şchiop, mireasa este înaltă şi subţire, contrastând vizibil cu
viitorul ei soţ. Vătăjeii si druştele sunt şi ei aleşi pentru a ridiculiza
unele defecte ale caracterului uman. Nănaşii îşi îndeplinesc pe dos
atribuţiunile, fiecare făcând ceea ce trebuia să facă celălalt; totul pentru
a capacita asistenţa şi a crea o bună dispoziţie.
|
|
|
Bibliografie
Adăscăliţei,
Vasile, Istoria unui obicei. Pluguşorul,
Iaşi, Ed. Junimea, 1987
Butură,
Valer, Etnografia poporului român,
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978
Olaru–
Paveliuc, Angela, Zona etnografică
Botoşani, Bucureşti, Ed. Sport – turism,
1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu