IMPORTANȚA ȘEZĂTOARII LA SAT

Prof.Lașiță Doina

Șc.Gim.”Andrei Mureșanu„Deva

              Şezătoarea constituie poate cea mai veche şi continuă formă de manifestare culturală, intrată, prin tradiţie, în viaţa satului românesc, fiind declarată în trecut obligatorie (şezătoarea literară). Prin intermediul lor se urmăreau mai multe obiective: ridicarea nivelului cultural al participanţilor, realizarea unei activităţi practice de interes economic (împletit, tors, cusut etc.), întărirea spiritului de solidaritate, organizarea plăcută a timpului liber etc. Şezătorile aveau în programul lor şi numeroase elemente distractive şi moralizatoare, manifestări artistice organizate: grupuri vocale şi recitări, teatru sătesc, hore, cântece la diferite instrumente etc. Alegerea gazdei urmează mai multe criterii: mărimea şi frumuseţea casei pe care o are, generozitatea şi omenia proprietarilor, priceperea de organizatori. Gazda era răsplătită de participanţi prin muncă şi prin anumite bunuri materiale ca lemne, petrol, fuior, făină, cereale.  În unele localităţi răsplata în muncă se face sub formă de clacă. Dacă gazda era o pereche tânără, căreia îi plăcea petrecerea, răsplata se reducea doar la petrolul pentru lampă. Gazda nu întreţinea numai focul în cuptor ci şi buna dispoziţie a participanţilor având rolul covârşitor în organizarea jocurilor sociale. Calitatea de gazdă era atestată cel mai adesea şi în mod oficial prin încuviinţarea autorităţilor: „gazde sunt care vrea să lase pe horese şi fete şi cere pentru asta licenţă de la pretură.” Şezătoarea este o întâlnire restrânsă inter-generaţională care, în răgazurile oferite de munca la câmp – în special iarna – devine spaţiul de exersare a unor funcţii şi roluri sociale.

           În şezătoare aveau loc activităţi productive legate în special de confecţionartea îmbrăcămintei, prelucrarea lînii sau cânepii. În primul rând şezătoarea este pilej de comportare şi de muncă în grup, de dovedire a priceperii şi hărniciei fetelor. Rostul ei economic rezidă în faptul că în grup se lucra mai mult, deoarece se alunga somnul şi se economisea petrol.

       Şezătoarea se organiza apoi pentru caracterul ei de petrecere, fiind prilej de întâlnire a fetelor cu feciorii. Şezătoarea avea funcţia de a oferi cadrul întâlnirii şi comunicării între tinere cupluri care se simpatizau, doreau, iubeau. Întâlnirea, comunicarea, precontractul şi proiectul de nuntă erau prezente în şezătoare ca pregătire a căsătoriei. În cadrul şezătorii tinerii aveau prilejul să se cunoască şi să stabilească relaţii premergătoare căsătoriilor.

           În cadrul şezătorii se crează, dar mai ales se interpreează şi se transmite repertoriul folcloric al colectivităţii. Şezătoarea a putut fi altădată mult mai complexă şi a constituit alături de sărbătorile Anului Nou, manifestarea folclorică cea mai importantă în serile lungi de toamnă şi iarnă. Colinzile, poveştile, zicătorile, ghicitorile, cântecele de şezătoare, invocările magice, sunt speciile folclorice găzduite de şezătoare şi dezvoltate de ea. În climatul intergeneraţional creat, valorile se transmit şi se tezaurizează în generaţiile tinere.Munca şi distracţia în grup, ataşarea la grup, nevoia de a convieţui este cea mai elementară condiţie a omului ca fiinţă socială. La muncă sau la petrecere, în necazuri sau în bucurii, omul din societate, omul social, aleargă după grup şi fuge de singurătate.

        În şezătoare generaţiile mai vârstince predau coduri de comportament, dar şi conţinuturi artistice (basme, ciutări, balade, zicători, ghicitori) generaţiilor mai tinere.

        În şezătoare se creează o atmosferă spirituală: faptele de opinie publică, poveşti, snoave, ghicitori, glume curente îmbrăcate adesea în forme indecente, cântece, hori cu strigături, jocuri de societate, care, în general, se înlănţuiesc în ordinea de mai sus. Şezătorile sunt prilejuri de armonizare a relaţiilor interpersonale prin muncă şi joc. Animozităţile care ar putea evolua spre conflicte sunt estompate şi resorbite prin jocuri de rol care declanşează râsul şi buna dispoziţie. Ironia, păcăleala, strigăturile sunt instrumente de convertire a tensiunilor interpersonale în fapte artistice. Obiceiul şezătorii se păstrează la sate datorită unor oameni inimoşi, ce nu vor uita niciodată datinile şi obiceiurile, transmise din generaţie în generaţie.

Bibliografie selectivă:

1)      Elisabeta Bogăţan, Ioan Dan Bălan – Momârlanii. Tradiţii, credinţe, obiceiuri – Ed. Confluenţe, Petrila, 2011;

2)       Ioan Lascu – Tradiţii care dispar. Comunitatea momârlanilor din zona Petroşani, Editura MJM, Craiova, 2004;

3)  Marcel Lapteș, Timpul și sărbătorile țăranului român, Editura Corvin, Deva, 2009.