SFINTELE SĂRBĂTORI DE IARNĂ LA ROMÂNI”

SFINTELE SĂRBĂTORI  DE IARNĂ LA  ROMÂNI”

                                                           Prof.inv.prim. ONICIUC LUMINITA MIRELA

                                                           Scoala gimnaziala,,O.Bancila”Corni Botosani

Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii şi obiceiuri. Călătorul va fi surprins să descopere în România un loc plin de legende, mituri şi tradiţii păstrate de-a lungul secolelor.

Folclorul românesc este plin de tot felul de tradiţii, obiceiuri legate de sărbători, care de care mai originale, care diferă de la o regiune geografică la alta.

Iarna, satul românesc devine un colţ de rai. Este singurul anotimp din an în care domneşte principiul repaosului şi al odihnei. În timp ce grâul germinează sub stratul mare de zăpadă, casele ţăranilor, calde şi primitoare, se pregătesc de Sărbătoare.

Decembrie este cea mai aşteptată şi mai îndrăgită lună a anului de toată lumea, dar în special de copii.

În prejma sărbătorilor sufletele noastre se deschid,stiind ca la usile caselor noastre vor bate colindatorii cu picioarele inzapezite si cu glasurile fierbinti,purtatori de urari ce nu-si pierd niciodata prospetimea,farmecul si forta lor. Copiii, prin colindul lor ne transmite  liniştea şi afecţiunea de care avem nevoie.

Marile bucurii pe care ni le aduce această ultimă lună a anului sunt Sărbătorile Crăciunului, cu toate credinţele şi datinele care le însoţesc.

Primul semn că se apropie Sărbătorile este dat de  Sfântul Nicolae: în fiecare casă, copiii (dar şi unii adulţi) îşi pregătesc ghetele, lustruindu-le şi punându-le lângă uşă.

Vine în noaptea de 5 spre 6 decembrie, atunci când Moş Nicolae trece pe la toate gospodăriile pentru a lăsa câte ceva în ghete: cadouri pentru cei care au fost buni şi cuminţi sau câte o nuia pentru cei neascultători.

Una dintre cele mai importante tradiţii care are loc înaintea Crăciunului, mai precis în 20 decembrie, este Ignatul sau tăierea porcului. Porcul este considerat în vechile culturi animal sacru.

După tăierea porcului, gospodinele încep să pregătească bucatele tradiţionale pentru marea sărbătoare(carnati,cartabosi ,toba sunca/slanina,muschiuleti) toate acestea, afumate vor domina masa de Craciun.

Împodobirea pomului de Crăciun este un moment unic, plin de emoţie şi voie bună, petrecut în mijlocul celor dragi, trăit cu maximă intensitate de către toţi românii, indiferent de vârstă şi condiţie socială.Datina Bradului de Crăciun este o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât creştinismul şi care simbolizează “pomul vieţii”.

Istoria acestui obicei de Crăciun este datată de pe vremea egiptenilor, care îşi decorau casa cu frunze de palmier. Mai târziu, tradiţia a fost preluată de către romani, aceştia înlocuind palmierul cu crengi de brad.

În România, datina împodobirii bradului de Crăciun a luat naştere cam pe la jumătatea secolului al XX-lea, ea păstrându-se cu sfinţenie până în zilele noastre.

Pe data de 25 Decembrie intreaga crestinatate sarbatoreste nasterea Domnului Isus.
Dupa cum fusese binevestita de Dumnezeu prin Sf. Arhanghel Gavriil, Sf. Fecioara Maria, cea umbrita de Duhul Sfant, naste in ieslea din Betleem pe Iisus Hristos, Mantuitorul lumii. Steaua vesteste din ceruri nasterea Lui, ingerii si pastorii se bucura laolalta, iar cei 3 regi intelepti de la Rasarit (Magii) vin sa-L marturiseasca si sa i se inchine, aducandu-i in dar aur, smirna si tamaie (dupa Sf. Parintii, aurul inchipuie demnitatea imparateasca, tamaia pe cea preoteasca, iar smirna Patimile prin care va trece). Nasterea Domnului este prin excelenta sarbatoarea bucuriei, cand fiecare om parca redevine copil si isi deschide sufletul catre Domnul, cu credinta si nădejde .Dar cum s-a ajuns sa se sarbatoreasca nasterea                Domnului pe data de 25 decembrie?
Biserica crestina, cea de la inceput, cunostea numai sarbatoarea Pastelor. Sarbatoarea nasterii Domnului nostru Isus Hristos, nu dateaza decat din sec. al II-lea. A fost instituita de Telephor, seccesorul lui Sixte I-iul, care a fost martirizat in anul 139, dupa 11 ani de pontificat.
 La inceput, data la care se sarbatorea Nasterea Domnului era schimbatoare si se celebra de obicei in luna mai. Deveni fixa in sec. al IV-lea, sub pontificatul lui Iulius I-iul, care dupa avizul doctorilor in teologie hotarai ca data neschimbatoare 25 decembrie sau, mai exact, noaptea de 24 spre 25 decembrie.
Asadar, sarbatoarea Nasterii a fost, mai intai, in luna mai, apoi a fost pe data de 6 ianuarie, cand Isus a preschimbat apa in vin, in Cana din Galileia, iar introducerea definitiva a datei de 25 decembrie ca si zi de nastere a lui Isus, in biserica romana , a fost facuta de Papa Liberiu, in anul 354. In biserica bizantina, data de 25 decembrie a fost introdusa ca zi de nastere a lui Isus dupa 32 de ani, la 386, de catre Sf. Ioan Gura de Aur.
De unde provine numele de Craciun?
 Englezii ii spun Christmas, francezii-Noel, italienii-Natale, germanii- Weihnachten, spaniolii- Noche buena, norvegienii-Jul, suedezii-Oel, danezii Juul etc.
Nasterea Domnului este numita la romani printr-un cuvant specific poporului nostru si anume Craciun. Cu privire la originea cuvantului, exista o adevarata disputa filozofica, dar majoritatea lingvistilor considera ca acest cuvant este de origine latina.
B.P. Hasdeu il deduce din latinescul crastinum, altii din colationem (chemarea facuta poporului de preotii pagani pentru a anunta sarbatorile care veneau) sau sin latinescul carnatione sau incarnatio care inseamna intruchipare. Sau un alt cuvant latinesc creatione, creationis, adica nascut la inceputul erei crestine.Pe 24 spre 25 decembrie , în aceasta zi de Ajun a Crăciunului, începe marea Sărbătoare a Naşterii Domnului. Primele semne le dau grupurile de colindători, care pornesc din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr, pentru a le ura gazdelor fericire, sănătate şi prosperitate.

Colindătorii vestesc Naşterea Domnului, urează gazdelor sănătate şi bucurii, primind pentru aceste urări cozonac, prăjiturele, covrigi, nuci, mere şi chiar colăcei pe care gospodinele care respectă tradiţia le-au pregătit cu mult timp înainte.

Poate unii dintre dumneavoastră vă veţi întreba cine au fost creatorii minuntelor colinde româneşti, pe care le fredonăm cu toţii în fiecare seară de Ajun. Ei bine, în majoritatea cazurilor, numele acestor făuritori de cântece religioase nu sunt cunoscute. Ei au fost preoţi, călugări şi dascăli. Aşa se face că cele mai multe colinde sunt considerate creaţii populare, transmise peste ani şi ani, din generaţie în generaţie.

“Steaua” este un colind care începe din prima seara a Crăciunului şi se încheie la Bobotează. Obiceiul are o semnificaţie religioasă fiind legată de steaua care s-a aratat celor trei magi de la răsărit.

Copiii merg la colindat cu  o stea mare, din lemn, gătită cu hârtie colorată şi crenguţe de brad.

În unele locuri, în noaptea Crăcinului, putem întâlni şi obiceiul  cunoscut sub numele de Vicleimul (Viflaiemul, Vitleimul)  sau Irozii, la care participă copiii. Sursa de inspiraţie a acestei piese de teatru o constituie evenimentul religios al Naşterii lui Iisus.

Pe lângă acestea, al căror subiect este Naşterea Domnului, românii mai fac urări prin intermediul unor alte colinde, create pe baza unor obiceiuri laice: "Pluguşorul", "Capra", "Ursul", "Sorcova".

În ajunul Anului Nou, se merge cu “Pluguşorul” în cete de flăcăi şi de bărbaţi care pleacă cu Plugul (pluguşorul ). Este un stravechi obicei, derivat dintr-o practică veche iniţiatică, trecut printr-un rit de fertilitate,  şi care a ajuns o urare obişnuită pentru recolte bogate, sănătate în anul care abia începe.

Pluguşorul copiilor este tot un obicei stravechi agrar. În Ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă ca să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei, tălăngi etc. Urarea ce se face la “Pluguşorul” de Anul Nou este un lung poem în versuri, care prezintă succesiunea muncilor agricole - de la aratul ogorului până la coptul colacilor.

Obiceiul de a merge cu “Pluguşorul” contribuie la veselia generală a Sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura şi creşterea animalelor. Mai demult, se ura şi în cete mai mari, care îşi alegeau un vătaf. În scenariile complexe ale obiceiului apar şi instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar şi pocnitori şi puşcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în care se desfăşoară obiceiul.

Aparţinând obiceiurilor de  Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seama bucuria copiilor.                 Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă rolul unei baghete magice, înzestrată  cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.

Crăciunul reprezintă pentru fiecare dintre noi un moment deosebit. E o sărbătoare care ne face să ne privim viaţa altfel, să-i vedem pe ceilalţi într-o lumină favorabilă, să ne deschidem sufletul mai uşor.

Bibliografie

Ø  Carmen Văduva, Seara de Crăciun, editura Donaris, 2009, Sibiu, pag.107,108

Ø  George Arion,”Traditii şi obiceiuri româneşti”, editua Flacăra, 2011, Bucureşti, pag.16,17