TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE IARNǍ DIN ZONA OLTENIEI

 

Flori Cristina Camelia, Grǎdiniţa “Pinocchio”, Craiova

Sofronie Georgeta Ramona, Grădiniţa “Pinocchio”, Craiova

 

Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiţionale.

Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului nostru. Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale ţării aceste datini care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de Marele Praznic. Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă a neamului din care facem parte.

             Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea populară a acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite şi mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului şi de sărbătorirea Anului Nou.

Deşi obiceiurile româneşti au o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, în viaţa folclorică tradiţională, fiecare ţinut are moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri. Obiceiurile proprii anumitor locuri prezintă forme deosebite de realizare.

Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise - cântece de stea, vifleemul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii) - şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine.

            Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei; este ocazia când toţi se reunesc, părinţi, copii, nepoţi, îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.

            Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte.

            În zona Doljului există colinde, urări cu plugul, pluguşorul şi buhaiul, păzitul fântânilor sau păzitul apelor sau urări cu sorcova, semănatul, gogoriţa. Observaţia care se impune prezentând obiceiurile specifice zonei este absenţa, în general, a secvenţelor spectaculoase, păstrându-se însă simboluri şi semnificaţii cu rezonanţe.

 Sărbătorile de iarnă se desfăşoară pe parcursul mai multor zile, de la 6 decembrie până la 8 ianuarie.

În Oltenia, în majoritatea regiunilor, colindatul tradiţional se exercită prin intermediul unui grup, denumit frecvent „ceată”. Cetele se diferenţiază în raport de componenţa şi modul lor de organizare: ceata tinerilor necăsătoriţi, ceata alcătuită din flăcăi şi maturi, ceata feminină. Cea mai cunoscută şi bine structurată este ceata flăcăilor.

Colindatul se face în Ajunul Crăciunului, seara. În general, cetele sunt formate din copii de la 6 până la 15 ani, majoritatea băieţi (în tradiţia oltenească, fetele merg mai rar la colindat). Aceştia nu au urări lungi şi, de obicei, colindă 'cu Steaua' sau cu 'Moş Ajunul'. De la gazde primesc bani şi colindeţi: covrigi, colăcei, mere, nuci, iar uneori şi un păhărel de vin. Adesea, băieţii poartă cu ei o sticluţă cu parfum (sau făină de grâu) şi stropesc fata cu care şi-ar dori să fie tot anul următor. În dimineaţa de Crăciun, umblă cu colindatul copiii mai mici.

Începând cu miezul nopţii (25 decembrie), cete de colindători merg la fiecare casă, rostind urări de prosperitate şi viaţă lungă. Ele se referă în special la belşug şi sănătate:

“Buna dimineaţa la Moş Ajun

Că-i mai bună-a lui Crăciun

Într-un ceas bun…….

Porci unturoşi, oi lânoase, vaci lăptoase,

Oameni sănătoşi, pui mulţi şi boboci mulţi.”

Urarea era însoţită de acte mimice. Din curtea fiecărui gospodar erau adunate paie şi crengi ce se puneau la gura sobei şi pe care se aşeza unul din urători, pentru ca şi cloştile să stea pe ouă. Colindătorii primeau daruri şi bani.

În unele sate din Dolj (nord) urarea era rostită şi de gospodarii înşişi. Cu o creangă de măr dulce se scormonea în foc, rostindu-se acelaşi text. Dimineaţa funinginea scuturată de pe coş, amestecată cu cenuşă se punea la rădăcina pomilor care erau ameninţaţi cu toporul: “Faci poame sau te tai?”

În multe sate româneşti, în seara de Crăciun se ung cu usturoi vitele şi grajdurile, pentru a le feri de duhurile necurate. Usturoiul se pune între coarne, pe frunte, pe spate, făcându­-li-­se vitelor semnul sfintei cruci. În dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm pe faţă cu apă curgătoare, în care punem şi o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de bube şi beteşuguri.

Obiceiul cu aria cea mai mare de răspândire este “plugul” cu varianta sa “pluguşorul”. Era practicat în ziua de Anul Nou. „Plugul cel mare”, cum este numit în sud, era organizat de flăcăii din sat. Conducătorul plugului purta denumirea de staroste. El ţinea plugul de coarne şi rostea urarea. La plug se înjugau două, trei sau patru perechi de boi.
Ceata urătorilor era compusă de obicei din 12 flăcăi. Plugul era împodobit cu brad şi panglici de hârtie colorată. Animalele erau şi ele împodobite cu clopoţei, ciucuri de lână etc. Remarcăm în satele din sud faptul că plugul mergea la familiile celor înstăriţi, spre deosebire de pluguşor care mergea la toate gospodăriile. În unele sate plugul ţinea trei zile (Giurgiţa).
Pluguşorul, variantă a plugului, era organizat de copii de 10-16 ani. Cu zece zile înainte de Anul Nou se organizau cetele, se confecţiona pluguşorul, se împodobea un brad cu panglici colorate şi chipuri, se împleteau bicele. Textul era acelaşi ca şi la plugul cel mare. Obiceiul se mai practică şi azi dar fără strălucirea de altădată.

Obicei similar este urarea cu buhaiul. Ceata era compusă din 3-5 copii. Ca recuzită, aveau buhai, bice, clopote.

Sorcova se înscrie in limitele obiceiurilor de iarnă cu aceleaşi semnificaţii. Se sorcoveau membrii familiei, rudele apropiate vecinii.

Obiceiurile de iarnă din zona Doljului sunt mult mai numeroase datorită multitudinilor categoriilor de existenţă la care au fost adaptate.

 De Anul Nou, oltenii au un obicei pentru ca viţa-de-vie să dea roade în acel an.

Bărbaţii merg la vie cu un intestin al porcului („bundăretele”) şi cu o sticlă cu vin. Aceştia dau ocol viei, iar apoi beau vinul. Tot de Anul Nou există tradiţia să se stropească cu apă sfinţită vitele, păsările, via, pomii, grădina, ca să rodească şi să fie ferite de grindină.
Cei mai în vârstă olteni păstrează cu sfinţenie obiceiurile vechi de sute de ani. Astfel, “Moşii de Crăciun” sau “Pomana din mână” se fac atât în ziua de Ajun, când, vor fi de post, cât şi în ziua de Crăciun, când vor fi de dulce.

Totodată, prin multe zone ale Olteniei, femeile pleacă la cimitir, unde tămâie mormintele, după care se întorc acasă, scot colacii care stau la copt şi îi pun pe masă. Pe fiecare colac pun câte un ou şi câte o lumânare, după care se trimit prin vecini.

Întoarcerea spre înţelepciunea populară nu poate fi decât benefică pentru poporul nostru, de aceea considerăm ca rolul şcolii este covârşitor în păstrarea şi transmiterea obiceiurilor strămoşeşti.

Bibliografie

·         Dobre Alexandru – „Etnografie şi Folclor Românesc”. Sinteze, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001;

·         I. Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 64

·         Pamfile Tudor – „Sărbătorile la români”, Studiu etnografic, Colecţia Mythos, Ed. Seacolum I.O., 1997